Cotețul cu metafore – Pași spre Lună


Pași spre Lună

Luna cea albă, rotundă și pistruiată,
Ca un obraz de fată codană,
Așterne potecă de lumină pe ape și mă îndeamnă s-o pășesc…
E liniște, iar noaptea mă îmbracă în hlamida ei de stele.
Cu irizări purpurii, marea își trimite mereu și mereu
Solii de valuri să-și ceară înapoi nisipul prețios
De sub tălpi omenești cotropitoare,
Rugându-se într-una de mii de ani,
Venind năvalnic, sfârșind apoi într-un ritual
De adorație eternă, înspumată, a malurilor.
Nesfârșitele despărțiri de ape și regăsiri de pământ,
S-au scris în foșnetul unei aripi de pescăruș.
Aici se află tot necuprinsul liniștii de smarald
Netulburată vreodată de pașii lumii…
Pășesc cu sfială pe poteca spre lună,
Cu briza sărată umblându-mi alene prin sânge,
Prin praful de stânci frământate de vremuri mă pierd,
Cu ochii departe, mă simt atât de aproape
De ochiul nopții ce crește, iar eu sunt o umbră…
Aproape că am atins-o, tocmai când
Pleoapele ei mângâiau obosite, marea,
Vărsând încă o lacrimă de singurătate…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share