Cenaclul Alexandru Sihleanu – 7 Martie 2020


AZI CELEBREZ PORTOCALIUL ȘI AURA DĂRUITĂ MIE DE LITERELE CARE-MI ROSTUIESC NUMELE

Sâmbătă, 07 martie, membrii Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, s-au întâlnit, la Clubul „Femina”, cu scriitori buzoieni la un eveniment editorial, o dublă lansarea de carte: CALIGRAFII STELARE (poezie), Ed. Editgraph, 2020, autor Nina Beldie și 70 o biodiversitate în gri (poezie), Ed. Editgraph, 2020, autor Nicolai Tăicuțu.
Moderatorul evenimentului Sorin Călin: „Sărut mâna! Bună ziua! Bine ne-am întâlnit! La mulți ani doamnelor și domnișoarelor! Suntem la a cincea lansare în cadrul proiectului „Scriitori de azi”, inițiat de Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”, pentru care am ales cei mai buni dintre cei aleși să fie publicați în încheiatul proiect „Scriitori râmniceni”. Am reușit să lansăm șapte dintre volumele selectate: Fragmente, autor Viorel Dodan, Poeme haiku, autor Genovel-Florentin Frățilă, Ora albastră, autor Ștefan Costache Andrei, Pseudonim pentru lacrimă, autoare Cornelia Ionescu Ciurumelea, Între zbor și levitație, autor Vasile Ghinea, de față, aici. Primul volum cu care a debutat acest proiect se numește Moștenirea lui Mamin. Bineînțeles astăzi lansăm două dintre volumele selectate: Caligrafii stelare, autoare Nina Beldie și 70 o biodiversitate gri, autor Nicolai Tăicuțu, două volume bogate în tematica telurică a poetului câmpiei și câteva poezii ale Ninei Beldie, de sorginte astral-onirică. Ultimul dintre volumele ieșite de sub tipar, Marmurele mele, autor Petrache Plopeanu, rămâne să parvină cititorilor când acesta va hotărî. Dau cuvântul dnei Valeria Manta Tăicuțu, cea care și-a pus viza ,,bun de tipar” și pe aceste volume de astăzi.
Valeria Manta Tăicuțu: „În primul rând vreau să vă spun că azi vine primăvara și chiar mă bucur că am văzut oameni pe care nu i-am văzut de mai mult timp. Despre poezia lui Nicolai Tăicuțu, este un volum al maturității, împlinește 70 de ani. Fiecare volum aduce ceva nou. De data asta se întoarce la prima iubire, câmpia, și observăm tonul subiectiv, apropiat de intimism, mai liric. Despre poezia lui va vorbi Camelia. Eu vreau să vorbesc despre poezia Ninei Beldie. Este moldoveancă din zona noastră a Bacăului, dintr-un fel de solidaritate am avut un fel de slăbiciune pentru ea. Este o poezie sensibilă, frumoasă. Lirica de tip confesiv continuă să sensibilizeze cititorul, în ciuda manierei actuale (moderniste/postmoderniste) de a compune și de a recepta textul poetic. Nina Beldie, deși rareori apelează la dulcele stil clasic, rămâne la mesajul transmis cu sinceritate, axat pe cunoașterea interioară, pe modul în care realul se decantează și lasă la suprafață doar partea lui limpede, cu lumini oglindind acele „caligrafii stelare” în absența cărora poezia nu zboară, ci se târăște. De la „niște linii meschine, conturând niște spații avare…”, scrisul evoluează spre acele „caligrafii” diafane, în textura cărora sunt decelabile „gânduri stinghere”, „doruri hoinare”, „vise netălmăcite” și acea propensiune spre înalt care poate justifica raportul aparte al oricărui poet cu sine și cu universul. Temă fundamentală, iubirea înseamnă mai mult decât apropierea fizică de celălalt, implicând vaste mișcări ale sufletului, concretizate în rostire/ comunicare. Întotdeauna legată de fenomene astrale, de trecerea prin anotimpuri, de contemplarea schimbărilor de ritm din natură (strâns legate de cele din sinele poetic), iubirea este melancolică, răbdătoare, asemenea unui semn de carte: „Oricât ai fi de departe,/ Inima mea/ Semn într-o carte,/ Cuminte și răbdătoare,/ Păstrează vie/ A iubirii tale culoare…” („Inima-mi semn într-o carte”) (…)”.
Sorin Călin: „O invit pe dna Violeta Vîlcu.”
Violeta Vîlcu: „Poezia Ninei Beldie vorbește despre ea, este frumoasă și deșteaptă, așa cum este și poezia ei. Despre Nicolai Tăicuțu, este o poezie care trebuie citită.”
Sorin Călin: „O invit acum pe dna Mioara Bahna.”
Mioara Bahna: „Am primit joi două cărți. Din poezia Ninei Beldie cuprinsă în volumul „Caligrafii stelare” – Editgraph, 2020 – transpare, de la un capăt la celălalt, întâi de toate, sinceritatea, de vreme ce fiorul liric izvorăște dintr-o necesitate cathartică, drept care vocea care se exprimă se adresează, în primul rând, unui interlocutor tăcut, o ființă capabilă să rezoneze la trăiri cărora, măcar în parte, le-a fost aproape, fiindcă, în versurile ei, timpul, viața, neliniștile existențiale, tristețile care le sunt corolar alcătuiesc un univers sufletesc, devenind, totodată, motivele principale, în jurul cărora se urzește demersul artistic. De aceea, cartea este un monolog adresat, construit din eșantioane de gând, din amintirea unor momente semnificative pentru cine le-a trăit și care, prin evocare, se fixează într-un perimetru consacrat cu deosebire dragostei, dar, concomitent, se stabilește acolo și locul celuilalt. În consecință, cei doi factori care fac posibilă manifestarea sentimentului sunt pomeniți frecvent mai ales prin forme pronominale: „eu spuneam”…, „tu cauți clipa care a fost cândva…/ Și eu, umbra ei…”, „Tu cauți somn și odihnă într-un culcuș…”, „Și eu, nici măcar umbra lui”… Realitate interioară, o mișcare sufletească intensă, induse ori susținute de obiectul contemplației, care își asumă și entuziasm, dar și suferință, creează în versurile din volum, o reprezentare a unei individualități ce nu se poate detașa de ceea ce a acumulat, prin timp. Pornit din adâncul ființei, așa cum menționam, de la început, se remarcă în versurile cărții, procesul prin care poezia devine, până la urmă, interfața sufletului, cu iluziile și dezamăgirile care-l traversează neîncetat. În context, verbele la gerunziu sunt una dintre expresiile acestor trăiri febrile, continue: „tot căutându-te”, „tot rătăcind” și „tot umblând și încercând/ să regăsesc”… În plus, părând a aspira la a transpune în versurile ei fragmente din spațiul galactic la care poate avea necontenit acces prin vis, autoarea tinde să-și înalțe propria galaxie, după cum sugerează titlul, „Caligrafii stelare”, de vreme ce Nina Beldie aduce aici o poezie încărcată de sensibilitate, în care se materializează, firesc, tentativa de a fugi dintr-un imediat trist, cu precădere din pricina acțiunii distructive a timpului. Nu întâmplător, deci, volumul se deschide cu o poezie de dragoste, care-i dă titlul, unde, privind retrospectiv tărâmul inalienabil al amintirilor, vocea textuală proiectează emoții, imagini-fulgurații dintr-un trecut simțit în prezent ca idilic, de pildă, din vremea când „mama spunea”… Firește, într-un asemenea context sentimental, nostalgia este unul dintre agenții principali ai atmosferei și, chiar dacă nu este neapărat numită, prezența i se simte pretutindeni, fiind, spre exemplu, accentuată prin evocarea toamnei – anotimp și stare de spirit – , căreia i se alătură dorul: „Copacii-și schimbă-ncet culoarea/ Zăludă, Toamna-n suflet vrea culcuș”. Și „Dorul meu de tine se tot duce”… Se sugerează, de asemenea, în poezie, ipostaza iubirii-joc, din moment ce i se reproșează celuilalt actant că „Nu joacă cinstit” – numai că destinatarul mesajului poate fi chiar timpul -, se pomenește, de asemenea, de ruperea vrăjii („M-ai rătăcit între silabele cuvântului Iubire”) și deci, de înstrăinare (când, de pildă, „Robotul telefonului meu îți va spune rece și sec:/ Numărul format nu mai este conectat”). În concluzie, preferând, la nivel prozodic, versul liber, fără a exclude cu totul și prezența celui clasic, Nina Beldie se confesează deschis în versurile ei, aducând sub ochii cititorului, într-o tentativă nu neapărat terapeutică, experiențe sufletești general-umane, prin care își demonstrează atașamentul față de viață și, în consecință, tristețea incurabilă în fața trecerii timpului, drept care, într-o poezie, clamează parcă: „Eternitate,/ Iubește-mă Azi…? Mâine-i târziu, prea târziu…/ Clipă din Clipă/ Voi fi…” Anticipare a unui bilanț existențial (firesc, prin conotația cromaticii), titlul cărții lui Nicolai Tăicuțu („70 o diversitate în gri”) este, concomitent, un prolog sui-generis al cărții care se deschide cu o poezie cu statut de carte de vizită a autorului, unde, autodefinindu-se, își schițează profilul, a cărui plămădire a început înainte de „o primă strigare”, de față fiind părinții, „ion și maria”, numele lor, scrise fără inițială majusculă, putând fi o sugestie a obișnuitului, premisă, totodată, a continuării în aceeași notă a traseului existențial, de-a lungul căruia, „nicolai t prinde curaj și/ întru inițierea lanțului trofic/ deschide diverse porți ale trăirii/ și provoacă aerări în vechi peisaje/ peste alei, peste plante și în privirea sa, mai ales”. Această autoevaluare o face „la masa lui de scris”, unde, „încărunțit/ socotește/ cam câte strigări i-au fost hărăzite/ până la acest semn de ceață ivit, 70”. Cartea cuprinde, în continuare, trei secvențe: „diminețile”, „amezile” și „amurguri”, metafore sugestive, consacrate, trimițând la etapele principaleale vieții. Prima începe oarecum nichitastănescian, printr-un text construit în jurul unei imprecizii referențiale („el avea…”), în stare să genereze o mulțime de interpretări, care însă este stopată apozitiv, spre final, când „el” capătă o identitate: „el, nicolai t”. Imaginea sinelui rămâne, apoi, până la sfârșit, în zariștea satului: „singur era/ într-un nimb de lumină/ rostogolit pe drumul satului/ de la casa părinților/ la casa bunicilor/ și mai departe/ pe drum de poveste”… Confesive, în consecință, poeziile din volum aduc secvențe ale devenirii și, concomitent, panoramează lumea, începând cu universul rural, devenit parte sine qua non a spațiului spiritual propriu, prin flash-uri desprinse din timp și conservate de memorie. De pildă, „de la un capăt la altul al grădinii/ pe alei închipuite de alte generații/ aleargă copilul cu cercul”… Poet al câmpiei, Nicolai Tăicuțu nu se dezice nici în acest volum de dragostea lui, care devine și aici lait motiv. Acesteia i se adaugă, de-a lungul cărții, și alte repere (livada, haturile, lacul/ iazul etc.), din care se realizează o monografie a tărâmului copilăriei, dar care sunt, de fapt, nume generice, forme ale peisajului sufletesc. În același timp, într-o încercare de obiectivare a demersului liric, poetul se privește cu detașare: „Nicolai t aleargă pe coama dimineții/ și pe chip/ și pe chip/ nu i se citește nimic”. Sunt secvențe de trăiri, realități „domestice” care-l înconjoară pe „omul domestic”, mai exact pe cel care știe să prețuiască tot ce-i oferă viața prin poezie: „mulțumesc bunului Dumnezeu/ că pe un câmp, pe o alee nesfârșită/ la est la vest/ mi-a oferit un loc/ prin care să mă descriu…” Cartea lui Nicolai Tăicuțu este un insolit bildungsroman ori poate aceasta este trăsătura ei definitorie, fiindcă poetul își privește analitic și introspectiv evoluția, temperând prin amintita obiectivare posibila invazie a nostalgiei, „absorbită”, în felul acesta, „între timp/ de nisipurile fine ale copilăriei”. În cea de-a doua parte a cărții, revine o prezență cunoscută din alte volume ale autorului, „prietenul Ioanid”, un posibil alter ego, alături de care continuă căutarea esențelor drumului străbătut, cu toate că nu pare a descoperi „nimic nou” și, de aceea, răsună „prea de departe” un „strigăt fără sens”. Spre a-și înțelege și evalua parcursul, cel ajuns la „amiază” stă de vorbă mai ales cu o prietenă veche, fidelă, câmpia, despre „drumul din satul meu” care „de-a lungul timpului/ a fost împins/ când mai la stânga/ când mai la dreapta/ încât să nu fie posibil/ să-l vezi de la un capăt la altul”. Dedublându-se, vorbind cu „nicolai t”, vocea textuală îmbină, prin urmare, tentativa de perspectivă obiectivă cu inevitabila perspectivă subiectivă. Spre exemplu, în „mă întorc în satul meu” (unde ecourile blagiene sunt evidente), se configurează două lumi: „satul pe care-l văd clar, satul real” și „satul închipuit”. În plus, dacă în prima parte a cărții satul este arealul cotidian al sinelui, în partea a doua, acesta devine paradisul pierdut, pe care încearcă să-l recupereze sau, cel puțin, să-l reconstituie din urmele rămase în amintire. Mai mult, dacă în prima parte se încerca obiectivarea perspectivei, în cea de-a doua demersul nu mai e posibil, de vreme ce sentimentele sunt impregnate peste tot, „sângerează norul”, iar „colinele serii”, și ele, „iau forma umbrelor de copaci”. Pe de altă parte, atenția acordată acum poeziei, poetul atenuează tristețea pierderii nemijlocite cu lumea copilăriei și, în context, latura meditativă a poemelor sporește substanțial, astfel că „nicolai t în alergarea lui de seară/ vede cum umbra îl urmează/ și devine din ce în ce mai mare/ pe când el/ deloc aparent/ prin comparație/ din ce în ce mai mic”. Cea de-a treia parte a cărții este despre zbor, dar și despre cădere, despre privirea seniorială spre drumul lăsat în urmă, despre „întoarcerea acasă”,care „e/ străjuită de o ceață ușoară”, despre amintiri, despre singurătate, despre lamura vieții… În concluzie, cartea lui Nicolai Tăicuțu este asemenea unui puzzle – „o biodiversitate” – pe ale cărui piese sunt desenate impresii (din zorii vieții mai ales), sentimente, urme / umbre ale unui timp ireversibil, dar mereu pregnant în relieful sufletesc, pe care poetul îl explorează și-l exploatează neîncetat.”
Sorin Călin: „O invit pe dna Camelia Sava.”
Manuela Camelia Sava: „Este o zi de sărbătoare și în fața dvs. se prezintă doi poeți maturi, poezia dlui Tăicuțu a câmpiei, poezia Ninei Beldie o poezie a dragostei. Este cunoscută ca Nina mea educatoarea. Nina Beldie se prezintă cu o poezie de dragoste matură, asumată, durul o poartă pe aleile vieții. Dă frâu liber poeziei. Voi citi două poezii: de la p. 51, De-ar fi… „De-ar fi să mai renasc/ Și să fiu doar o floare,/ Eu aș purta senină,/ veșmântul cel de soare…// Și dacă Timp și Vreme,/ mă vor secătui,/ Cu inima mereu și încă,/ Eu voi iubi, iubi/ și păsări și un cântec/ și vifor, ploi, ninsoare/ și Dorul cel amarnic,/ de Nu-Știu-Ce…/ Mă doare!…” și de la p. 56, Și m-aș duce, de m-aș duce… „De m-aș duce, m-aș tot duce,/ Drum urcuș, drum cu răscruce,/ Tot cu Dor, tot cu senin,/ Sufletu-mi ca să-mi alin,/ M-aș ruga la Cel-de-Sus,/ Să-mi ierte păcat de-ajuns,/ Rămășag făr’ rostuire/ Și trădare de iubire…/ Și toate câte-am uitat,/ pentr-un Mâine mai curat,/ Să-mplinesc tot ce-am visat,/ Drum urcând, drum coborând,/ Pentr-un Dor mereu tânjind…// De m-aș duce, m-aș tot duce,/ Drum-urcuș, drum cu răscruce,/ M-aș ruga, m-aș tot ruga,/ Să mă ierte Inima!…” eu cred că Nina Beldie și-a invins toată timiditatea și a revenit în fața dvs. în plină splendoare lirică. O analiză a lui Nicolai Tăicuțu, o poezie ca o aventură. Este o cifră frumoasă, a împlinirii, este poezia împlinirii. Poetul se imaginează corp cu poeziile sale, se întrupează. Este familiarizat cu Eul său poetic. Se împart în trei cicluri: diminețile, a firescului, a cunoașterii, casa bunicilor, jocul, „cercul… de la ochiul plitei din casa părintească”. Tonurile calde sunt umbrite, știute doar de sufletul lui. Poezia este pe o parte și legenda lui Pygmalion. Diminețile au ghiocei, dimineața metaforă se încarcă simbolic. Dimineața este un nou prieten. Amiezile se continuă cu poemul care deschide poarta. Așa cum oamenii au vederi de stânga și alții de dreapta, intervine aventura, casa părintească. Subtilități poetice, un moment decisiv, poemul Gri, lupta decisivă cu sinele. Amurgurile întorc privirea către zbor. Amintirea care predomină dă contur existenței într-un mod meditativ. Totuși fiorul sfârșitului se simte, ca la poeții mari. Un poem testamentar Întâmplare. Ceea ce simte mai pregnant poetul este dorul. Încă odată casa părintească îi apare. Urmează pregătirea pentru seară. Asistăm la acestă adunare.”
Nicolai Tăicuțu: „Sunt foarte bucuros că la această lansare am onoarea să fie prezenți: dl primar, Sorin Cîrjan, dna senatoare Liliana Sbîrnea, dl viceprimar Florian Nicolae. Astăzi am lângă mine fiicele mele, pe nepotul meu, verișoarele mele. Îl am pe fratele meu sculptorul Gabriel Tăicuțu. Și mai sunt buzoienii, am invitat o serie de scriitori de seamă: Lucian Mănăilescu, Stan Brebenel și dna Maria, Pană Dumitru, Theo Cabel, Mihai Marian, Gina Zaharia, Mircea Costache și de la Râmnicu Sărat: Petrache Plopeanu, Traian Cristea, Victoria și Alexandru Măciucă, dna Mioara Done, Marcel Ghiulea și ceilalți prieteni obișnuiți, printre care și soția mea.”
Sorin Călin: „Îl solicit pe dl primar să ne spună câteva cuvinte”.
Sorin Cîrjan: „Sunt emoționat. Oamenii, artiștii au nevoie de public. Astăzi suntem o comunitate frumoasă. Despre dl Tăicuțu, este un profesionist, este un artist matur la cei 70 de ani. Despre dna Beldie, este foarte greu să scrii poezii, să dai conotații lirice cuvintelor. Adevăratele poezii sunt copiii pe care dna Beldie i-a avut la grădiniță. Câteva versuri mi-au atras atenția: „Nu e marți, e duminică”.
Sorin Călin: „Îl invit pe dl Traian Cristea”.
Traian Cristea: „Pentru mine este o sărbătoare astăzi. Se întâlnesc oameni frumoși cu primăvara. Se petrec la Râmnicu Sărat de o bună bucată de timp lucruri frumoase. Există loc și pentru frumos, pentru lucruri constituite cu greu, s-a deschis poarta culturii, nu au existat atâtea cărți publicate. Trebuie să recunoaștem cărțile rămân după noi. Este o sărbătoare că astăzi mă întâlnesc cu doi scriitori frumoși. Nina Beldie care iubește frumosul, tot ce este înălțător, o veșnică îndrăgostită. Tot ce s-a spus până acum a făcut o radiografie frumoasă, ca și sufletul celor doi poeți. Cei doi poeți scriu cu sufletul. Și se făcea… „Se făcea că era iar primăvară,/ Nebună, năvalnică…/ M-a prins pe nepregătite,/ Mai aveam ceva/ Dor de albul zăpezilor,/ Dar, nu și nu!/ Ea a venit, cotropitoare/ De meleag de suflet!” (…) Dna Beldie să nu îmbătrâniți și să ne dăruiți în continuare astfel de poezii. Scrisul este o muncă dificilă. Niciodată cel care scrie, nu este mulțumit de ceea ce scrie. Despre dl Tăicuțu, este îndrăgostit de tradiție, de meleagul natal. Este o nebunie să scrii la vârsta noastră! Nu mai este ca pe timpul lui Arghezi. Astăzi se citește puțin. Acesti poeți sunt maturi, abordează teme majore. Nicolai Tăicuțu este la fel de îndrăgostit de ceea ce este frumos, însă în alt mod. Toate intervențiile au fost pentru mine o desfătare. Poezia lui Nicolai Tăicuțu este demnă de citit, de apreciat. De dimineață „deschid poarta dimineții/ și-mi caut o formă de-a fi// e prea devreme, mi se spune/ auzi cum toate ființele/ cum toate lucrurile/ dar mai ales/ cum toate spiritele/ se întind/ de le trosnesc oasele//.(…)” Poezia lui mă sensibilizează, mă pătrunde, nu este o poezie savantă, dar este adâncă, te provoacă la meditație când vorbește despre gospodăria țărănească, de locuri dragi. Se contopește prin ceea ce ne transmite în poezie. La țară se păstrează acea puritate sufletească. Le mulțumesc pentru aceste daruri făcute de cei doi poeți Nina Beldie și Nicolai Tăicuțu.”
Sorin Călin: „O invit pe dna Gina Zaharia.”
Gina Zaharia: „Îmi pregătisem ceva scris, dar fiindcă cei dinaintea mea au vorbit așa frumos, voi recita două poezii: soldatul – „soldatul și-a aruncat armura în iarbă/ gest pacifist, se zice, iar tânăra educatoare/ a folosit-o în scopuri de binefacere/ pentru jocurile copiilor de la grădinița ei/ din mediul rural// pentru această faptă/ soldatul nu a mai fost înaintat în grad -/ nici fruntaș n-a fost și nici caporal -/ drept pentru care a devenit poet// …din câte-mi amintesc/ și căluțul meu de lemn avea pe crupă/ o bucată din această armură/ și tare mândru am mai fost!…” plante carnivore „am văzut furnica mușcând din greier/ și greierele continua să cânte din aripi// am văzut viespea mușcând din albină/ și albina continuă să regurgiteze miere// am văzut luna mușcând din soare/ și ziua continuă să dea aceeași lumină// am văzut/ tânăra mușcând blând umărul iubitului/ și umărul n-a sângerat și a continuat/ să susțină brațul protector// numai plantele carnivore, care m-au zărit/ încă la prima oră a dimineții/ nu vor să se manifeste/ rămân deschise-n frumusețea lor rară/ și-așteaptă a mea trecere”. Felicit autorul, de asemenea felicit și pe dna Beldie căreia nu i-am citit cartea.”
O mică elevă, Ema Iordache, a recitat poezia Întrebări și răspunsuri din volumul pentru copii – Cuvinte de învățături despre om, despre natură, Ed. Rafet, 2016 – autoare Nina Beldie.
Sorin Călin: „Îl invit pe dl Stan Brebenel.”
Stan Brebenel: „S-au spus cuvinte frumoase. Aseară am discutat cu un prieten, dar mi-a spus că îi e frică de coronavirus și nu iese din casă. I-am recomandat un tratament cu un păhărel de palincă. Citeam pe coperta a patra a cărții lui Nicolai Tăicuțu ce a scris Grigore Codrescu: „Poetul acesta al Câmpiei, cum a fost supranumit Nicolai Tăicuțu, evită fără efort lirismul și sentimentalismul, pentru că nu ține de natura sa, are grijă să arunce o mască, pe care, când o reia, se observă că lumea e altfel, inclusiv prin modelarea unui Ioanid misterios.” Eu cred că pe măsură ce căpătăm mai multă experiență, cele scrise devin mai elocvente. permutări – „la capătul îndepărtat al undiței/ pe post de momeală/ pusesem, cu bună știință/ un crâmpei din câmpia română// eram pe lacul uzlina, în delta dunării/ și, aparent singur, dădeam la pește”. În această carte, pe undeva se detașează de câmpie și își acordă mai mult timp sieși. Despre cartea dnei Beldie nu pot spune nimic, n-am citit-o. O felicit, totuși, pentru reușită!
Sorin Călin: „Îl invit pe Teo Cabel”.
Ștefan Teodor Cabel: „Deoarece s-au spus multe o să insist pe poetul esteticizant când își asumă resposabilitatea scrisului unei cărți. omul care aducea apă – „purta pe umeri/ tristețea adâncită-n privire/ după prietenul dus// ghizdul și cumpăna fântânii/ erau crăpate de ger/ și părăsite în viscol/ de noaptea albită prematur/ (acestaafostprimulpoem)// de dimineață încă/ poetul a găsit găleata/ zvârlită pe-o uliță-nfundată/ a umplut-o cu zăpadă curată/ a ținut-o în mâini/ zăpada să se topească// a plecat, apoi, în vecini/ sau poate la cimitir/ să dea apă/ atât cât se poate/ consătenilor și animalelor/ celor vii și celor morți/ de-a valma/ până se va rotunji ghizdul fântânii/ până se va întregi funia zilei/ să se poată prinde/ cumpăna fântânii/ de cer și/ de ziua de azi/ (acestaafostaldoileapoem)// (la un moment dat, iubite cititor/ se va vedea clar cum funia zilei/ este susținută la capete/ de aceste două scurte poeme). Mi-a mai atras atenția o poezie. Pastel în negru/ cu integrarea zborului trece aripa ciorii/ peste câmpia proaspăt arată// de n-ar fi/ dâra de lumină/ a umbrei în zbor/ despărțitoare/ s-ar confunda cu câmpia// …eu disting asta – / spuse nicolai t și-l salută/ pe omul de pe tractor. Mai ales primul vers m-a dus cu gândul la Bacon. Felicitări pentru volum. Volumul dnei Beldie este un volum de maturitate.”
Sorin Călin: „Îl invit pe dl Lucian Mănăilescu.”
Lucian Mănăilescu: „Volumul lui Nicolai Tăicuțu, în primul rând, este dincolo de știința lui lirică. Folosește un ceas care are trei ore: dimineața, prânz și seara. Ritmul ancestral al omului trăitor la câmpie – dimineața, amiaza și seara – pentru poet, în întâlnirile de taină „personajele” sale: „prietenul ioanid, nicolai t și majestatea sa poezia”, aceste momente nu sunt statice, ele devenind revelații ale ființei. Se poate spune că, de fapt, noi nu trăim cotidianul, ci mai curând trăim propriile noastre amintiri, fluidizând totul și dând irealului consistența monadei. Lucru remarcat de altminteri și de Ioan Fercu, cel care notează pe coperta volumului dintre vârste: „Poemele lui Nicolai Tăicuțu au ceva din farmecul răsăritului de soare, în fața căruia, perplex, te întrebi dacă nu cumva este apusul”. În prima secvență a cărții (dimineața) desculțul (ca stare de spirit) devine un vehicul pentru întoarcere prin vârste, în Arcadia, pentru evadarea din lumea tot mai străină în care supraviețuim. jocul – „de la un capăt la altul al grădinii/ pe alei închipuite de alte generații/ aleargă copilul cu cercul/ cerc înnegrit de apă li de vânt/ cerc înroșit de foc// șterpelit de la ochiul plitei/ din casa părintească/ ca fiind acum, în joacă, soarele lui”. Amiezile (a doua secvență) sunt o prelungire tandră a nostalgiei sau mai curând – o căutare a lucului ființei. mă întorc în satul meu „știu – / mă vei lăsa la marginea satului/ satul pe care-l văd clar, satul real// și-mi spui că n-are sens să intru/ nu mă va recunoaște nimeni/ și nici eu nu voi recunoaște pe cineva/ generația mea s-a dus la Domnul/ sau, pur și simplu, a plecat/ în cele patru zări// fațadele caselor le-au șters imaginea / din nepăsare s-au șters imaginile de pe zid// s-a pierdut urma mea/ din praful/ din noroiul uliței ajuns sub asfalt// grădina mea a fost vândută/ timpul a vândut-o întru refolosire…// nicolai t mă mângâie părintește pe cap/ mă compătimește din priviri/ și intrăm în satul închipuit/ ridicat între fântâni/ adumbrit de salcâmi/ care a fost cândva cu adevărat al meu”. Regăsirea satului devine dramatică: poetul trece pe uliță „din ce în ce mai mic” și în lumina crepuscului „umbra îl urmează și devine din ce în ce mai mare”.
Sorin Călin: „O invit pe dna Mioara Done”.
Mioara Done: „Mi-e greu să vorbesc după specialiști, dacă n-ar fi specialiștii n-am înțelege fiorul liric. Au revenit emoțiile primăverii. Cultura râmniceană vibrează de câțiva ani. Sensibilitatea dnei Beldie s-a simțit în sufletele copiilor. Dl Tăicuțu are toată stima mea. Felicitări! Mă voi îndrăgosti de poezie.”
Sorin Călin: „O invit pe dna senator Liliana Sbîrnea”.
Liliana Sbîrnea: „Mă bucur tare mult că mă aflu azi în mijlocul dvs. Dl Tăicuțu are vârsta din titlu și poate candida la președenție. Am venit că am ce învăța de la oamenii modești, frumoși și mi-a rămas imaginea furnicuței care merge pe stâlp. Dna Beldie este o dnă cu care am colaborat și am avut tot timpul ce învăța. Este când copil, când mamă, când bunică, cu mirosul acela de pâine caldă.”
Sorin Călin: „O invit pe dna Nina Beldie”.
Nina Beldie: „Bună ziua! Voi începe cu mulțumirile, pentru că mereu uit să-i mulțumesc pentru ceea ce reușesc, celui mai important om din viața mea, deci: îi mulțumesc soțului meu pentru răbdare, înțelegere, consecvența în a mă iubi din ’77 și până acum! 43 de ani sunt mulți și dovedesc o rezistență eroică în a trăi un Berbec cu un alt Berbec, încăpățânat, temeinic în a găsi mereu o cale de a face ce și cum vrea el! Mulțumesc Valeriei Tăicuțu pentru timpul material și pentru cel sufletesc, timpuri pe care mi le-a dăruit cu generozitate și necondiționat, ca prim demers al apariției „Caligrafiilor stelare”, rostuind Postfața- „Clepsidră și icoane”. Gând de mulțumire doamnei Cornelia Ionescu Ciurumelea, pe care eu o numesc „Lacrimă- Cuvânt nespus”, cea care mi-a dăruit bucată din sufletul său, ilustrând coperta cărții mele, însoțind grațios, caligrafic și stelar cu grafica sa, pagini din carte! Sorin Călin, redactor de carte, primește la rându-i mulțumirile cuvenite și apreciere. Și dacă se văd la lumina zilei „Caligrafiile stelare”, gândul meu de mulțumire are ca destinatari pe domnul Florin Comăniță și editura Editgraph Buzău. Și ca să îmi înțeleagă mulțumirea, voi repeta ceea ce am spus la desfacerea coletului cu cărți: „Doamne, ce minune de carte a ieșit!” și voi completa vorbele cu gestul făcut, sărutând cartea! Și voi ignora persiflarea unui martor la zicere și gest „Zici că-i nu știu ce comoară!” Da, e o comoară, parte din trăirea mea prin simțire! Vă mulțumesc dumneavoastră, celor prezenți azi, aici, pentru timp dăruit! Albert Einstein spune: „Nu căuta să înțelegi lumea, caută să îți găsești un loc al tău!” Ignorându-i parte din îndemn, am tot căutat să înțeleg lumea, căutându-mi locul. De înțeles lumea, nu am înțeles-o și probabil, ar trebui să mai am o viață, pentru ca renăscându-mă mai înțeleaptă, să reiau demersul! Mi-am găsit un loc al meu în profesie, unde timp de 41 de ani, am trăit nu un tipar social, ci o stare de spirit, în lumea copiilor. O lume curată, colorată, sinceră, o lume – curcubeu! Așa mi-am găsit și rostul și am scris poezii pentru copii, ca mulțumire pentru toate cele dăruite de ei: bucurie, iubire necondiționată, tinerețe dincolo de ani! Nu am înțeles lumea mare, dar am găsit un loc al meu, am devenit Mara Trestian, luându-mi nume de împrumut de la bunica Smaranda și de la pădurea copilăriei mele – Trestiana, apelând la „Verbum amoris” pentru cei dragi – bunici, părinți, Acasă, despre oamenii pe care Dumnezeu i-a menit să-și intersecteze drumurile cu ale mele, dăruindu-mă cu bine, cu frumos. În lumea de neînțeles am întâlnit Oameni cu care am construit punți de suflet, de prietenie prin și pentru carte: Victor Sterom, Constantin Marafet, Valeria Manta Tăicuțu, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Florin Comăniță, Violeta Vîlcu. Așa mi-am înălțat „Altarul din inimă”, așa am creionat „Cuvintele care ne învață” și „Cuvinte de învățătură despre om, despre natură”. Așa, adult cu suflet ancorat în Copilărie, am trăit mereu Primăvara, chiar și atunci când „Plouă peste galben”. Și tot așa, eu, un April’ rebel, un Aries hoinar printre stele, am „furat” cerneală de la astre și, redevenind ucenic în ale scrisului de mână, mi-am dăruit „Caligrafii stelare”. Mi-am dăruit un loc între copertele de carte, în care gândul și trăirea mea să viețuiască dincolo de anii pe care mi i-au menit Ursitoarele, într-un Aprilie explodând speranța sub semnul florilor de corcoduș. Este darul pe care-l fac acestei primăveri și celor care iubesc ceea ce mai este încă frumos și bine în jurul nostru. Vă mulțumesc!”
Sorin Călin: „Îl invit pe dl Tăicuțu”.
Nicolai Tăicuțu: „Voi fi foarte scurt, pentru că orele sunt înaintate. Mă refer întâi la caseta tehnică. Coperta Silvia-Ioana Sofineti, este o secțiune printr-un râu, tulburențele care sunt, tehnoredactare Eduard Sfâșie și Valeria Manta Tăicuțu redactor de carte. Poemele mele sunt scrise cu literă mică comparativ cu divinitatea. Într-o stare poetică îmi vin o serie de idei pe care ochiul minții le modelează în poeme. O să citesc trei poeme. praf de sare – „peste numele meu de grâu mășcat/ primit încă de la primele treceri/ peste râul meandrat al câmpiei/ vine poetul (aici, nicolai t fiind)/ și presară un praf de sare/ de pe malul râului râmnic adunat// peste numele meu de porumb copt/ primit la următoarele treceri/ peste râul meandrat al câmpiei/ vine poetul (același nicolai t)/ și presară un praf de sare/ de pe malul râului râmnic adunat// peste numele meu de toamnă mănoasă/ primit la primele întoarceri acasă/ peste râul meandrat al câmpiei/ vine poetul (același, pomenit mai sus)/ și presară un praf de sare/ de pe malul râului râmnic adunat// mă bate ușor pe umăr poetul/ și-mi spune: atenție, astăzi/ la nord de casa ta, pe-acea vale arhaică/ va trece un râu/ curat și lin va trece râul peste iarbă”. sensuri – „astăzi/ costel fieraru este partizanul zilei de ieri/ (cea cu bate fierul cât e cald)/ reamintită într-o zi siberiană/ în pădure cu mesteceni/ sub zăpadă/ dintru aceeași care l-a nins și în sat/ la bălăceanu/ pe valea pârâului bătrâna, unde se liptă/ aprig, se luptă cu vremea potrivnică din grădina sa/ în care se cultivă entropic, fapt despre care/ habar nu au consătenii// și pentru că se conformează sintagmei:/ mare-i grădina Ta, Doamne!/ își zidește vila-bordei/ – jumătate-ngropată/ jumătate la ploaie dată -/ în care să-și petreacă a sa zi înnoptată/ de-acum spre niciodată”. domestic -„dimineața acesta îmi oferă/ ceaiul vârstei a treia -// puțin dulceag/ puțin amărui/ și cu o tentă de vioiciune/ adolescentină”.
Sorin Călin: „Îl invit pe dl Manea Agheană și chitara sa, să ne cânte”.
Manea Agheană: „Cu această ocazie, transmit celor doi poeți, dna Nina Beldie și dl Nicolai Tăicuțu felicitări pentru poeziile care vor rămâne și salut pe toți cei prezenți la această sărbătoare. Voi cânta: Mulțumesc, iubită mamă (Mirabela Dauer), Veniți, privighetoarea cântă! (Mirabela Dauer) și Noi suntem un neam (Tudor Gheorghe)”
Sorin Călin: „La mulți ani, doamnelor și domnișoarelor pentru ziua de mâine! Poftiți la autografe!”
Cu părere de rău, vă anunțăm, sâmbătă, 14 martie și sâmbătă, 21 martie, ședințele Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” se anulează, din motive de siguranță națională (coronavirus).

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share