Propoziții pretențioase – Alunea


Unele căi sunt mai facile. Aproape că nu contează pe unde-ți îndrumă pașii.
Pentru neghiobi nu prezintă importanță, se observă de la distanță o atitudine degajată, un ritm cardiac normal, o undă de zeflemea și nepăsare totală. De la aceeași distanță pare necuviință.
Să-mi urez de sănătate. Între morminte rămâne unica salvare, iar trecerea dintr-o margine în alta a cimitirului în bătaie de joc, cu zâmbetul pe buze, a celor două țigănci, o inutilă îngrijorare. Fiindcă așa am reușit să mă încurajez în partea a doua a armatei, la muncile în construcții și infrastructură. Te aliezi, mi-am impus, cu descreierații, trăiești, de nu, ai ,,șansa” unui final în pragul tinereții.
Între a pierde mintea și a muri se poate pune un egal mare. Între a te aliena și a ajunge în sicriu se așează aceeași inexistență. Mie mi-au fost deopotrivă. Plecarea, dorită și nedorită, din Florești a avut același efect. Pe deoparte simțeam că înnebunesc dacă mai rămân o clipă, pe de alta, cu cea mai mare părere de rău, că acolo eram deja precum mortul: fusesem îngropat, mi se pusese cruce și uitarea căzuse peste mine. Ceea ce s-a și întâmplat. Cine să te mai sune dincolo de neființă? Nimeni.
Îmi alinam existența cu ,,Poate ,,dincolo” va fi mai bine.” Alipii obrazul de geamul securizat cu gândul unui vis din care să nu mă mai trezesc. Gările fugeau, luminile nopții jucau simetric în pupile precum almeea în ale faraonilor și cânta…. Același obsesiv ,,De ce?” Același grăunte de teamă, același întuneric descurajant.
Pleci de la Cluj luni la ora 14 ca să ajungi la Independența pe seară a doua zi. Accelerat sau rapid, trenul curgea sutele de kilometri cu melca-i viteză, oricât s-ar fi străduit, șansele unor timpi record erau zero, zecile de văioage și slalomul nesfârșit îngreunau garnitura de vagoane (pe vremuri Cfr-ul alipea cel puțin 12 locomotivei și trăgea hărnicuța cu tot sporul, iar când le alinia zbura!), gâfâind, negâfâind, în șapte-nouă ore sosea la câmpie onorabil. La Ploiești hodină. Jos în vest până la legătura cea mai bună către mare.
De fapt nici nu știam unde își pusese în gând UM 01457 să ne trimită, interesul ei de a se ,,alimba” de lestul ostășesc neconform cu pretențiile – regiment model, cu sonerie și drapel – fusese evident: să scape de elementele – cum era pe timpul comunismului? – reacționare, indisciplinate, nedisciplinabile. Îl întrebasem pe – cred, nu mai sunt sigur – Florin, OZ-istul, ce localitate a ,,ales” comandantul ,,suprem” Cobra și nu mi-a putut răspunde clar. Doar probabil: Constanța.
Mă consolase ideea că rău, bine, măcar aveam să văd și eu apa mării prima dată. Chiar de la distanță și restricționat. Apă…? Cât ții cu ochii, o mare de… pământ. O șosea interminabilă, aparent dreaptă.
Medgidia, capăt de linie, credeam. Urcuș de o stație într-o hodoroagă cu două vagonete ca pe ruta Buzău – Nehoiu. Cobadin. În dosul haltei un camion. Toți patruzeci și patru îmbarcabili. Pe la ora 19. Spre Independența. Lor.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share