Propoziții pretențioase – Alunaș


N-aveam să mai alicim în veci, singurul pistol-mitralieră pus la dispoziție era din gama unelte de ,,grădină”.
Mare-i a Dobrogei și nesătulă. În nevoia de apă ne-a prins pe noi, din sămânță de alogen – sau poate nu, fiindcă am avut surpriza să fiu etichetat de două ori în aceeași zi drept turc -, în mreje să-i potolim setea nemărginită. Ea și acoliții. Instalarea în ,,ghetou” a fost simplă, ăla sus, ăla jos, ăia în camera cealaltă. Cam fiecare după gust. Care la geam, care la perete și cine-a mai apucat lângă ușă, ne alocam după voie locul de somn. Atât rămânea. Ne trezeam mai târziu, însă câmpia ne ocupa tot timpul, până la șapte ale serii îi serveam ca niște ocnași, cu amendamentul că nu ghiorlăneam măruntaiele pământului în adânc, ci la suprafață, sute de metri din loc în loc. Acolo unde lopata, casmaua și târnăcopul se întreceau care să revendice prima și cea mai îndelungată întrebuințare. Altfel răbojul rămânea nemarcat în dreptul soldatului-muncitor fără ocupație. Auzisem…. Plecasem de la Florești cu gândul tâmp că trecerea de la 65 la 100 de lei era un beneficiu. Un crez dobitoc. În pântecul imensității leii n-aveau nicio valoare. Acel magazin sătesc din Coroana nu vindea mai mult de 20 de produse și era deschis doar în timpul nostru de lucru, iar Duminica trăgea obloanele. Suta zăcea nefericită în buzunar, se altera după fiecare verificare de rutină, topindu-i-se cerneala bălceștiană marină sub asprimea palmelor bășicate de protuberanțele cozilor și oful apucăturii.
Da, auzisem că totul depindea de volumul de muncă depus, că plata era în strânsă legătură cu un calificativ notat de șeful grupei. Iar eu și-ai mei colegi ne pricopsisem cu cel mai afurisit, ajuns să decidă că o greșeală de comportament poate face alb devizul lunar. Zero, zero, zero, zero. Plus o sută solda. În ea nu intra nici comandantul suprem. Altuia i-ar fi sărit muștarul, nouă nu. Nu știam încă ce viperă moldovenească stă la cap și ne pândește. Și-a avut noroc, s-a dispensat de mine și Nițu la timp. Într-o seară, taman de 4 iulie, dar nu știam ce americă se bucură că ființează hegemonic peste omenire, ni s-a cerut să părăsim….
Ce, în fapt? O șandrama de cărămidă duhnind a băutură, șosete, transpirație și boală. Niciunele tratabile. Șoferii de tractor se-ntreceau care să îngurgiteze mai mult alcool și-apoi să-și etaleze dexteritatea la volan, făcând abstracție de prezența noastră în remorcă și numeroasele denivelări. De spălat cu simțul total al igienei nu-ți puteai permite. Să calculeze cineva cam ce cantitate de apă necesită 25 de inși dimineață și seara doar pentru pământiile fluiere de picior, pentru palmele îmbâcsite de aceeași țărână și cutele gâtului, colțurile gurii, pliurilor ochilor și pavilioanele urechilor pătrunse fin de praful purtat de ,,alizee” – furiile naturii de moment puse pe joacă prin șanțurile unde ne făceam veacul -, de cupele excavatoarelor și roțile transportoarelor noastre de ici-colo. 500 de găleți pe zi. Plus încă vreo 10 porcilor. Câteva pentru clătit blidele și falsa alpaca a tacâmurilor în cele două extremități de zi, deoarece pe teren le scoteam față curată cum se nimerea: ba cu o gură de apă în minus setei, ori cu buricele degetelor sau direct cu mâneca. Subsorile mai pe urmă, la încheierea celor…. Doar o impresie de terminare. Săptămâna are șapte zile, noi tot șapte la dispoziție să punem la bătaie forța brută. Șase pe catastif. A șaptea cu bunăvoință patriotică de grup. Plătiți ca să plătim luxul duminical al unui prânz cu un ingredient rarisim: carne porcină. Îmbolnăvirile….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share