Propoziții pretențioase – Alteță…


Mâncatul ăsta de tot ce zboară, se târăște și înoată o să ne ducă la apocalipsă.
Chinezul, deh, să supraviețuiască, mulțumit cu puținul piciorului de broască, labei de maimuță…. Măcar el nu se dezminte. S-o facă pe migdalații lui ochi, la el acasă.
Parcă-mi pare familiar cuvântul. Parcă. Și-o iau pe străzi, prin parcuri, îmi arunc privirile peste firmamentele instituționale și mă mir. De unele.
Emoții mari. Frig. Soldatul trebuie să rabde. Are de depus un jurământ. Cu fața către…. Ce-nseamnă urbe cu tradiție, cu istoric, cu valori. Clădirile sunt exact acolo unde le este locul, vechi sau noi, privirea se alintă și se desfată de perfecțiune, dalele stau nici mai sus, nici mai jos, treptele pe care urcă și coboară au intrinsec aceeași ordine cosmică…. Oriunde în preajmă simetriile, dar și imperfecțiunile, sunt alese fibonaccic.
Ghinion. Curat. Nu-i mai puțin adevărat că regularizările matematice tind, alogic, să suprime – ora exactă în univers fiind dată de ordinea atomică, cea care subjugă, subliminal -, orice încercare umană de destabilizare. Nefericitul…. Implacabilul. Fatalitatea nașterii în stearpa monotonie, iată motivul disperării mele, larg deschisă intervalului situat între joasa speță și jalnica îndrumare. Statuile. Sunt cel mai evident motiv de reflecție. Te uimesc șezând nemișcate, te umilesc de la altitudinea alpină, te cutremură de istoria ce le stă în spate. Și iscă acea sămânță de invidie și deznădejde: eu n-o să fiu niciodată artist. Plastic. În orașul meu nu-i nimeni atât de remarcabil încât să nască-n mine creatorul-truditor capabil să-nchipuie mulajul, să-i dea formă și la final, remarcabil, să-l încastreze în aramă. Cum nimeni nu va reuși să-mi mai pună vreodată primordialul arcuș să alinte corzile viorii.
De ce uneori nu reușesc distincția imediată, indubitabilă la privirile instantaneelor urbei – și n-o știu eu aproape de-a fir a păr, curte cu curte? -? Nu are niciun punct de atracție, nimic din ce atinge nimbul excelenței. Știți de câte ori am fost în Herăstrău, de câte ori l-am traversat? De 3 și 2 ori. Știți în câte secunde am recunoscut statuile din… – nici nu pot să vă spun exact zona de cât de bine-l am în memorie; centrală să fi fost -? Într-o clipită. (O singură dată le furasem cu privirea într-o cursă nebună la întrecere cu timpul năvalnic.)
În front nu se mișcă. Mama plângea. Pentru ea nu se inventase nicio alifie să-i aline inima sfâșiată că ,,soarele”-i îmbrăcase haină kaki, subțire, nici picături să-i topească ,,alicea” ce-i ținea glanda lacrimală în continuă activitate. Iar mie îmi cășunase pe Mihai Viteazul lui Oscar. Că blamat pentru încurcătura stângii cu dreapta – motiv de preocupare cetățenească -, întemeietorului de țară nouă, înțepenit pe cal, nu-i păsa defel.
Dar ostașii sunt buni la alicit. În ambele sensuri. Să se evidențieze după depunerea jurământului și să tragă la țintă după păsările cerului.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share