Propoziții pretențioase – Alozom


La lumina soarelui…. În dosul cimitirului stau aliniate 24 de suflete privind către grădiniță.
Prima zi la Independența a fost ciudată. Nu tu vânt – dar vara nu-i ca iarna să te ia vreun alizeu pe sus -, nu umbră, nu stat în dormitor. Regularele mese. În rest un set de prezentări și un fel de zicală de tip lăpușnean. Amenințătoare. Cambuza-arest pentru comportamente nemilitare – carceră cimentată lipsită de vederi -, cele două ,,clădiri” pentru somn, curtea, garajul, ,,sala de mese”…. Indescriptibile. Proiectantul lor le gândise pentru o foarte scurtă perioadă, doar arestul ar fi rezistat cutremurelor de peste 7 grade și, bineînțeles, magazia de efecte. Dormitoarelor și cantinei li se desenase un schelet de lemn și o fațadă din PFL. Ulterior, când soldatul urgisit pe toate fronturile, de lucru, s-a răsculat, leaturile din urmă, comandamentul s-a gândit să-i căptușească placajele cu un rând de cărămidă. Să dea ordin, de fapt, să și le pună singur.
Nici nu voiam să-mi închipui cum urma să-mi duc existența pe frig, nu știam nici ce mă așteaptă a doua zi sau chiar în ziua respectivă. Cine pe cine pune în fruntea grupelor cu care venisem, câte vor fi, cine cu cine să se alieze ca să nu decadă în ochii proprii. Într-o singură zi devenisem comandant peste 10 bibani, fruntaș, degradat, repus în grad, subaltern al unui ,,localnic” din seminția mândriei moldovene și pretendent la deplasare.
A, zicala! ,,Dacă n-aveam piciorul beteag, vă omoram, nenorociților!” Adevăr grăit-a! Zbirul zbirilor, magazionerul, intendentul, maistrul militar, ce depășea pe cel mai voinic dintre noi cu cel puțin o jumătate de cap, purta pe sub ținută un ghips de câteva luni. O fractură căpătată în goanele nebune prin câmpiile dobrogene, după vreo beție a șoferilor scăpată de sub scritețea-i. Accident, daune. Etc. Spital, revenire. La țanc. Să instruiască o nouă generație de degenerați. Altele și altele până la pensie. Și cred că după plecarea noastră a mai apucat cel puțin trei.
Că vedeam noi cincizecii lui ani ca pe-un capăt de viață. Așa te alinai că rău o fi, dar măcar ești tânăr și le poți duce lejer. Și câte ți se puteau pune-n sarcină. Din muncă, însă, nu se moare, dovadă că programul era de așa natură ,,drămuit” cât să își țină viu fiecare oștean. Cu mult mai drastic, mult mai lung, dar eficient. Plecasem de la boierie: deșteptarea de la cinci și jumătate – o favoare regală. Ca să ajungi la 7 la muncă, la 5 trebuia să fii în picioare. Înviorare sumară, o îmbăiere rapidă și micul dejun.
Primele trei zile de măsurat platoul cu pasul au decurs exact așa, fără a fi însoțite de cine știe ce corvoadă fizică, o mătură vânturată, parcă și-un pai și-o lătură animalelor, nimic mai mult. Mă și-ntrebam: Asta-i tot? Lâncezim? Ba.
Ale noastre ,,altețe” urmau să aibă o mare dezamăgire, mica noastră vacanță se sfârșise în a patra zi, după optzeci de kilometri….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share