Propoziții pretențioase – Alogam


Semnalul lui poate nu-l va naște pe trebuie.
Imaginea idilică a otrăvăresei dezbrăcate la pârâu însoțită de olteneasca dumnezeire a muzicii m-a fascinat dintotdeauna (de la facerea peliculei Păcală până…), Tudor Gheorghe, pasă-mi-te. Glas….
Ca la ușa cortului. Nici nu se putea altfel. În dosul sediului nostru de campanie erau găzduiți nu mai puțin de 40 din soiurile cele mai reprezentative: spoitori și romanizați. Aduși, dar și veniți de bună voie, la muncile câmpului. Așa încât tabloul se reîntregea într-o estetică bodelaireano-argheziană perfectă. Mucegaiuri și noroi. Mizerie și dezordine. Dezastru și ruine. Promiscuitate. Apă de la cisternă, mâncare adusă de două ori pe zi de la 80 km distanță. Praf.
Domnie, nu boierie se putea eticheta viața din cele patru zile petrecute în lenevie la sediul companiei detașate din borta constănțeană a milităriei cu stindard în formă de lopată și târnăcop! Iar Floreștiul – raiul pe pământ. E drept, la celălalt capăt de lume, însă tot grădina lui dumnezeu. Mă deplângeam în sine pentru păcatele din tinerețe ajunse la ora penitenței maxime. Degradare este prea puțin spus halul în care ajunsesem, tratamentul aplicabil ultimelor spițe ale rasei umane era identic cu al nostru. Lipsea gardianul care să te-mpingă cu patul armei de la spate când i se năzărea că sleirea de puteri nu ajunsese la limită. O astfel de povară psihică te putea deposeda de minte, mai ales când se adăuga disprețul înfiorător afișat ostentativ și experimentat dur de cei pe care-i găsisem deja acolo. Unul dintre-ai noștri aproape că se alienă, presat de ,,stră-moși”: fusese pe punctul de-a se arunca-n fântâna de lângă biserică. Ne rămăsese doar munca aceea interminabilă, câmpul nesfârșit scrutat cu ochii pe jumătate închiși de orbitorul astru, jumătatea de ceas petrecută departe individ de individ la masă…. Fesele înfipte-n piatra roasă, blidul de aluminiu, cele două tacâmuri amputate de partea nefolositoare spre a intra în buzunarul vestonului de la piept, o cană agățată de centură și mâncarea. Astea ne alinau durerile șederii în afara lumii. Și câteva seri….
Cine să gândească la un omolog? Și-ncă unul ce-o ,,frigea” binișor. Frumușel, blond, târgovișteanul era la modă, cânta după cel din urmă ,,răcnet” al muzicii de petrecere: știa pe de rost tot albumul lui Geambașu: cenușărese, tomi degeței…. Se alinta într-atât cât să adune din ,,marele” cătun suflarea toată ștrengărească ajunsă-n preajma majoratului: patru fete și-un băiat. Tineretul….
O pereche era a poștașului. Mă atașasem de ei prin acel mod bizar de-a-mi mușca buzele pe ascuns la gândul că nimerisem un camarad care la capitolul ,,lăutărie” anii ’80 mă surclasa evident și încercând să ameliorez diferența prin expunerea propriilor creații. Așa le-am intrat în casă, oferindu-le o alternativă la hiturile populare, lăudându-mă cu sample-uri din arhi ascultatele piese ale trupelor Europe, Queen și Genesis, cărora le alocam o sesiune specială în camera de oaspeți.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share