Propoziții pretențioase – Alodii


Efectiv chinuit. Dar când a găsit zbaterea mea un calificativ mai nimerit?
Piedicile s-au ținut scai. Corpul inadaptat, potolit prin instrucție pentru randament maxim și eficiență minimă, a dat rateuri mereu. Picioare, mâini și gură de categorie inferioară. Cum m-am tot străduit să dau întâlnirii literare o culoare potrivită, tot așa, încercând să-mi adaptez trupul atribuțiilor militare, am eșuat. În prima parte.
Soldați și cadre împărțeau aceeași penitență. Peste toți certații cu legea, colonelul-păr-sur dirija un colectiv ciudat: un căpitan mai bun de sărit decât de ocolit; maistrul cu magazia (altern și cu altele); sergentul major, cu o mină imediat deductibilă – țăran naturalizat prin Medgidia după tenul roșu, sărăcuț la minte când zâmbea. Tâmp. Se alinta în imaginația lui ca să facă impresie bună. Risca, singur fiind între atâtea capete desfrânate, să și-l piardă pe dată.
La atât se reducea marele stat major al forțelor de muncă deplasate în marginea de sud a Dobrogei. Un șef sobru (crezusem până la un punct), un obez cu distincție și putere de decizie zero, un ultim gradat de mântuială ce găsise în cantonamentele pe fronturile rețelelor de irigații un bun prilej să facă un ban ,,cinstit”. N-am uitat piesa de rezistență, mâna forte, tiranul rămas pe jumătate eficient. Ghinionul mă împiedică să vă reproduc numele lor, nu însă caracterul și excesul de zel. Și prostia.
Vremea, spuneam, să ne alinăm sufletele rănite de atâta incertitudine și libertate furată la nici douăzeci de ani (abia împlinisem nouăsprezece) se sfârșise. Dincolo de necunoscutul din ,,cazarmă” (nu trecusem mai departe de ,,toaletă”, ,,sala de mese” și gardul împrejmuitor) aveam aceeași dilemă: unde ne aflăm și unde mergem? Unde ne alocau cu ziua mai marii? Fiindcă nici acest aspect nu-l puteam aprecia, al timpului de lucru. Niciunul dintre leaturile rămase în Independența nu ne-a dezvăluit adevărata față a ,,șederii” noastre ,,definitive”. Ce ne-a pățit pielea aflând….
Ne-am trezit, după al doilea miraj – așa zișii munți dobrogeni sunt o vastă câmpie ridicată un lat de palmă urieșească de la nivelul mării -, în plin pustiu, pe un drum de piatră spre noua noastră ,,casă de oaspeți”, la limita locuibilă a României: Coroana. De la Albești o ținurăm spre soare-amiază drept, apoi, la întretăierea pustiului cu apa – de canal (Și ce mai semăna cu cel ce traversa șoseaua spre Suraia și se pitula hoțește pe lângă pușcăria Mândreștilor de Vrancea!) -, o cotirăm nebunește spre gazda noastră: un cătun cu 50 de case (statistică personală, după o investigație sumară și o sursă locală). În mar’nea localității (!) ne aștepta sergentul major. Moldoveanul nostru, fruntașul șef de grupă, ne alinie, ne dădu ordin să ne ocupăm dormitorul…. Haideți să vă descriu interiorul. Casa pătrățoasă, un ,,vestibul” care slujea de acces celor două încăperi, una generoasă – încăpeau 20 de paturi suprapuse și tot mai era loc de încins o horă – și cea în care ni se rezervase hodina: 4/3. O ușă, un geam în trei canate și 12 paturi suprapuse. Vă asigur, am încăput. Pe dinafară ca la țigani (dar nici înăuntru nu părea vreun palat), remorci, o copertină pentru mecanici, două sârme întinse pentru rufe și mizerie. Vizavi, peste ,,drum”, afacerea majurului: un coteț ce găzduia cinci godaci. Buni de scos la vânzare.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share