Propoziții pretențioase – Alezau


Să întrebăm istoricii, ne-or lămuri.
Cu muzica e clar, urechi căscate să fie. Ale soldaților deloc, pentru ei, frăția din sălița de spectacol era mană cerească, în cursul săptămânii băieții de trupă șmotruiau sectoarele…. Negruțul locotenent se erijase în gazdă, ordinul primit…, afabil, îngăduitor, prieten, brotherhood de conjunctură, extins până la a sfârși momentul memorabil, unic, printr-o beție cruntă. Pesemne că ne-am luat de gât. Cum se sprijină în aliaje toți drojdierii. Și mai cred că am reușit să alezăm pereții toți cu vestoanele din sala de festivități a oștenilor până la etajul superior în dormitor, unde s-a depus una bucată ofițer la așternut.
Mândria lui sforăia profund pe sub mustăți. Din gomosul adjunct de baterie rămăsese o pufăială. Pe undeva se-ntâmplase atunci aprioric inevitabilul artistic. Mocnea în fiecare român înfățișat înaintea….
Ce-a fost s-a dus, însă se făcu să se repete, la nivel magistral, dincolo de începutul anului. Și nu trebuie să rămână fără calificativ. Nimic de rău despre populația aliată în cuget și simțiri. Aproape nerăbdătoare – timpii sunt devansați deseori, un loc la scenă deschisă ignoră clipele de intimitate ale viitorilor protagoniști -, aproape promptă – întârzierile sunt scuzabile, înaintea tuturor, ale noastre -, aproape preocupată, aproape atentă, aproape…. Departe.
În fața sălbaticilor, artiștii, noi, cinci soldați descheiați la copca vestonului spre a da glas pornirilor muzicale, ne-am plecat și chiar am dat oștirii, la vremea ei, posibilitatea de a se exprima. Scoți inevitabil boneta….
Paralelismul comparativ – evit o confuzie cu ajutorul unui semi pleonasm – m-a condus în ziua culturii, cu un telefon în plus, cu artiști ridicați la zei, cu spătar…. Am privilegiul să depun mâhnirilor mele la fiecare manifestare câte-un rău deloc necesar. Numărătorile se pornesc de la zero. Prima în fața mai multora. Un râs. Nevinovat. A doua – într-un vacarm școlăresc de nedescris. A…. Fluierat…. Lipsă spectatori. Mai curând. Găsești, în sfârșit, rostul adevăratei meniri: cânți. Nu pentru alții, ci pentru tine, din tine.
De la o gloată de suflete furate ai așteptări puține, fruste, dar sincere, cât prestezi, atât primești, uneori chiar mai mult și nemeritat. Îi ungi locul unde odinioară era inima cu alifia puținului tău cântec.
De la una ce mimează c-ar avea…. Unde putea să ducă acest exces de cultură, acest exces de diversitate? La respectul lipsă pentru artist. Nu cere venerație, are nevoie numai de un strop de atenție, nu cere nimic, doar încearcă să dea. Și ce primește? Un du-te-vino pe uși, un interminabil ison de sonerie telefonică, o sală din ce în ce mai goală.
De-mi vine să-mi iau lumea-n cap și să-mi transfer obârșia-n pustia mongolă, altaic n-aș mai pretinde că mă pot considera civilizat. Alunec fără să vreau în hăul deznădejdii, leacul vindecării locale nu se va descoperi curând. Cum nici al omenirii….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share