Propoziții pretențioase – Albiță


,,Albiși,” zice. Mulțumită nimănui.
Mi-am dat seama de la primul fir, înmulțit apoi precum lăstărișul rigolelor sătești, pârloaga șanțului ce ține de cald muierilor în devenire și de niciunele ălora ce nu se mai pot numi…. Întâiul, după o fudulire în fața orgoliului în devenire, l-am smuls la momentul potrivit. Expozeul ar fi fost de râsul rasei tinere, chiar și așa, cu al îmbătrânirii semn în minus, s-ar fi dedat hazului de multe alte indicii, insignifiante, remarcabile sub lupa derâderii până la micimea unei fărâme de milimetru.
În stagiul militar s-au încruntat sprâncene. Multe. În baza unei ironii a sorții. Nu-și puteau imagina soldățeii cum devenisem prima dona comandamentului, având gradul de rudenie cel mai mic: zero. Singurele în formă naturală au rămas doar ale lui Gabi Tabarcea. Nepăsarea lui aparentă era bântuită de sinceritate, nu mă admira – probabil că nici nu cunoștea sentimentul -, nici nu-mi pândea existența pe la colțuri – toți ceilalți găseau destule prilejuri să prindă pe la mine disfuncții, mereu alerți, pregătiți să sesizeze mai sus (nu-l uit pe Cobra câte zile-oi avea, aplecat la urechea lui Nenițescu, inventând ,,trădarea” ca să scuze ,,ghilotina” sub care-mi pusese căpățâna la picat) -, de aceea lanțul de beții, întețite, au culminat cu ,,rătăcirea” de câteva ore. Declinul meu începuse din prima zi, programat să se-mplinească punct cu punct. O conspirație ad-hoc.
Nu eram de niciun folos unității în ,,grandioasa”-i desfășurare de forțe de la Capul Midia, priceperea mea se diminuase total, cele două luni de instruire, la planșetă, fuseseră uitate – dar mă puteam remonta după o oră de exerciții -, iar calitatea de tunar, după transferul la bateria a 2-a, ieșea total din discuție, era doar un nume atribuit unei poziții: servant. Rămânerea la ,,vatră” făcea parte din acest plan neurzit, eram hărăzit șefului de stat major.
Descrierea unității…. O clădire stearpă căreia îi lipsea un set de scânduri țintuite oblic, orizontal și vertical și eticheta ,,dezafectată” pe intrarea în Comandament. În cele două săptămâni de pustiu, exilat în orarul 7-17 pe colinele din împrejurimile Clujului, la fiecare întoarcere am încercat involuntar aceeași senzație. De pierzanie. Ceva dincolo de mine anunța catastrofa. Nu în natură, acolo lucrurile stăteau dimpotrivă. Soare îmbietor, frunzulițe rupând încheieturile ramurilor, albițe pe…. Da, fraților, m-a trimis Cobra la muncă! Găsise un substitut să meargă după scrisori, unicul obstacol în calea relocării mele la… împăduriri. Seara puteam continua vechile activități. Pentru cine? Mâna de soldați de la 01457 abia se putea întoarce de durere de pe o parte pe alta, de muzică îi mai ardea după cină! Nici mie. Mă înfășuram în câteva pături, ca să scap de algidă, și-nțepeneam în poziția chircită ca să uit de febra musculară instalată de la primele urcușuri și eforturi de a înfige cazmaua de campanie în inima măgurii defrișate.
Alesei până culesei.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share