Cenaclul Alexandru Sihleanu – 14 Decembrie 2019


CĂ NU E OM SĂ NU FI SCRIS O POEZIE

​Sâmbătă, 14 decembrie, membrii Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”, din Râmnicu Sărat, s-au întâlnit la Clubul „Femina” cu scriitori din Buzău, la un eveniment cultural, lansarea romanului Moștenirea lui Mamin, Ed. Editgraph, 2019, autoare Valeria Manta Tăicuțu.
Evenimentul a fost deschis de Sorin Călin: „Bună ziua! Bine ați venit la Râmnicu Sărat! Astăzi, cu Moștenirea lui Mamin debutăm un proiect prin care încercăm să scoatem valorile râmnicene dincolo de granițele orașului, la târguri de carte, la diferite întâlniri literare, să vadă, o parte dintre cei care încă nu au ieșit din oraș, cum se scrie în alte părți și cei în fața cărora își vor expune creațiile cum se scrie la Râmnic. După volumul dnei Valeria Manta Tăicuțu am trimis pe cele ale dlor Viorel Dodan, Genovel-Florentin Frățilă (antologie), Ștefan-Costache Andrei, Petrache Plopeanu, Vasile Ghinea (aici, de față) și dna Cornelia Ionescu Ciurumelea. Nu știu dacă sunt primul ce a citit cartea, pot să vă spun doar că am fost bulversat aflând câte personaje vin, pleacă, mor și supraviețuiesc apocalipsei, dihoniei literare din volum. Parcurgând firul epic al romanului vă puteți închipui și găsi personaje din realitate. Dau cuvântul autoarei.”
​Valeria Manta Tăicuțu: „Este o lansare de carte atipică. De obicei autorul ia cuvântul ultimul. Nu știu ce vor spune Gina Zaharia și Manuela Camelia Sava, dar eu merg pe urmele lui Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică (basmul inorogului) care a luat premiul Academiei. Moștenirea lui Mamin nu este un roman cu cheie. O să vă mai spun câteva lucruri în final. Am scris cartea râzând și cred că și cititorul o să râdă. Suntem mai câștigați când râdem. Vă mulțumesc că ați venit la lansarea acestei cărți. O las pe Gina Zaharia.”
​ Gina Zaharia: „Bună ziua și bine v-am găsit! (Ochiul soarelui din grota sufletului) Prin romanul „Moștenirea lui Mamin” , Editura Editgraph, 2019, Valeria Manta Tăicuțu ne deschide un labirint al sufletului, un labirint literar, pe care ne invită să-l parcurgem, să-l înțelegem și să ne oprim din când în când, pentru a percepe țesătura ideilor extrase dintr-o realitate în care umorul se așază comod la masa de scris, așa încât „cetitorul” condus de imaginația bogată a autoarei, devine martorul-cheie al evenimentelor descrise aici. ​Îți trebuie curaj să pornești pe acest drum. Or Valeria Manta Tăicuțu are capacitatea de a cripta întâmplările, de a le șlefui cu îndemânarea unui bun cunoscător al vremurilor scriitoricești. Este un regizor de mare finețe, pătrunde în sufletul personajelor cu o lejeritate de invidiat, fiecare rol e la locul lui, nu are voie să se rătăcească nici măcar prin cei zece ani care au trecut de la romanul „Mamin”, gazdă a aceluiași gen comico-tragic-artizanal, dar care și-a lărgit aria literară așa încât să încapă cât mai mulți doritori de faimă. Și unde le e mai bine acestora decât într-un „letopiseț”, ba chiar două: „Letopisețul după Messalina”,care cuprinde: „Cadavrele noastre din debara”, „C-o moarte toți suntem datori”, „Calul troian I” și „Calul troian II”, și „Letopisețul după Simion” cu subcapitolele „Mărunțești, Mărunțești, fratele meu ești!…”, „La calul bălan/ și șaua-i verde”, „Că nu-i om să nu fi scris o poezie/ Măcar o dată-n viața lui”, „Pe mine m-ai omorât/ Dar cu calul ce-ai avut?” și „Căpitane de giudeț/ Ce te ții așa măreț?”
​Însă înainte de a da adunarea, autoarea își crează confortul: „Stau frumos pe scăunel, cu cafeluța aproape, deschid laptopul și… zi-le, măi, hăi, hăi! ”). Pentru fiecare a pregătit, un pumnal de platină, astfel încât iubitul „cetitor” să aprecieze valoarea pe care Valeria Manta Tăicuțu o dă acestei destăinuiri aparte.
​Faptul că scriitoarea folosește persoana întâi ne oferă profunzime, credibilitate, parcă auzim glasul povestitorului, cu intonația specifică, în timp ce pe un ecran al vieții se derulează aspecte din cotidianul celor ​mistuiți de afirmare literară, ori care aspiră la un loc de cinste în tagma condeierilor. Își alege personajele cu grijă: Mamușca Măgălie – „reprezentanta de bază a noului val poetic nicean”, Mitea Kalașnikov – directorul la „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, Minea Morcovici cu opera sa „Tăcerea din sunetul cuvântului scris”, Macedonski – „singurul care merită numele de zeu”, Maria/ bunica – îngrijitoarea de la farmacia din Mărunțești care prepară loțiuni naturale care „n-au omorât pe nimeni până acum”, din plante gratis, pe care le culegi când ai timp liber și pe urmă trăiești o sută de ani, și Messalina ochiul ager al existenței lor, care mărturisește: „să nu te miri, iubite cetitor, ai să te convingi că mie îmi place viața ca-n basmele cu tâmpiți” .
​Nu-l uită nici pe Manea Carcalet, autor a cinci monografii – un exemplu de neurmat, dat fiind faptul că n-a specificat sursele, din dorința de a-și asuma merite necuvenite, nici pe Găinăreasa care, când a ieșit la pensie, și-a luat cotețele din curte lăsând găinațul, Simion Mărunțeanu – Moni, cu sub pseudonimul de Moș Virgulă, Ioan Caplat „care este și ca poet și ca polițist, un individ de toată jena”), Etienne Ledim „zis și Dormeză 13”, Mihai Arhanghelul, Miki – psihiatrul, Ioan Celmare – primarul din Mărunțești, Guriță Peniță, Manon Lescaut, Paul, George, Kalesten, Victoria Mateescu, Anița Parados, Horia, Sandi Asandei, Felix, Cornelius Prigoniță, Nicolae Dalmațian, Vasile M. Vasile, Gepeul. (…)
​Autoarea ne prezintă „sala plină-ochi cu cetățeni frumos îmbrăcați în costum popular, veniți să admire breasla scriitoricească, (…)spre bucuria edilului comunei care afirmă că „s-a golit și sala de biliard, și sectorul păcănele de la „Curcubeul”și „Centaur Fun Club”.
​Și cum nimic din ceea ce e frumos nu e și veșnic, după festivitate și cazarea invitaților, în comuna Mărunțești se petrec lucruri ciudate: „toți cei 44 de scriitori dispar: „doi morți în căminul cultural, plus șapte spânzurați în părculețul de la primărie, plus dl Guriță, plus zece statui, plus trei în câmpul de maci,(…) plus 18 pitici în curtea vrăjitoarei Carmen.”
​Cuvântul de încheiere semnat de Simina Ioana Celmare este caligrafiat cu un talent indiscutabil. Valeria Manta Tăicuțu nu este numai un poet și critic literar valoros, dar un prozator care sfredelește prin mințile cele mai ascunse, trasând hotare între alb și negru, așa încât pe de o parte se zărește ceața din spatele cuvintelor, iar de cealaltă parte, ochiul soarelui din grota sufletului.”
​Manuela Camelia Sava a lecturat o interesantă analiză pe text, sub rezerva exclusivității la o revistă literară.
​Valeria Manta Tăicuțu: Mulțumesc celor două poete și dau cuvântul lui Theo Cabel.
Ștefan Teodor Cabel: „Aveam de citit și de la dl Tudor Cicu, dar găsiți și pe facebook. Pentru această carte dl Tudor Cicu spunea că are o cheie. Este un volum care trebuie citit așa cum este, ca un aisberg. Am găsit aici o altă față a dnei Valeria Manta Tăicuțu.”
​Valeria Manta Tăicuțu: „La prima variantă mi-am dat seama că am scris un roman cu cheie. Cartea nu este una cu cheie și imposibil să identifici pe cineva, un imaginar epic fără nicio pretenție de alegorie. Nu este niciun fel de ranchiună, față de cel din prima carte. Moartea este simbolică. Dau cuvântul lui Lucian Mănăilescu.”
Lucian Mănăilescu: „Experiența de prozator a Valeriei Manta Tăicuțu stă scrisă în Anul lui Irod. De fapt se preface și regăsești ceva din fantasticul de acolo. Față de CIMITIRUL BUNA-VESTIRE, Arghezi îi învia, Valeria Manta Tăicuțu îi omoară. Despre cum ne prefacem, noi, că iubim literatura, primari care iubesc literatura, despre aplauze, calul troian care este de fapt o cheie. Una peste alta este o carte remarcabilă. Îi mulțumesc din suflet Valeriei Manta Tăicuțu și cred că o să scriu.”
Valeria Manta Tăicuțu: „Dau cuvântul lui Stan Brebenel.”
Stan Brebenel: „În primul rând, nu este o coincidență, astăzi se împlinesc nouă luni de când a murit Mamin. O altă remarcă: cititorul se regăsește acolo și cititorul poate să spună: acesta sunt eu. La final, cred că prin măcelul acesta 44 de scriitori, care erau de la început martiri, din punct de vedere literar este realizat pe bază de impostură, mediocritate. Felicitări!”
Lucian Mănăilescu: „Mi-a plăcut teribil holocaustul.”
Valeria Manta Tăicuțu a lecturat un pasaj: „(…) – Poetul are toată libertatea asupra vocabularului său poetic. El poate inventa cuvinte…
– Păi ce cuvânt a inventat aici, că trupele e luat din armată, adică viermii sunt mulți și se hrănesc ordonat, ca soldații, treaba lor, dar versul dă prost la gramatică, „odată cu trupele/ ale viermilor”, ce fel de genitiv mai e și ăsta?
– Poetul nu e obligat să țină seama de cazurile substantivului…
– Atunci să scrie pentru el, să nu mă oblige pe mine să-l citesc…
Guriță Peniță știa că e treaz, dar simțea că e ceva în neregulă, că urechea îl minte și ochiul îl înșală. Privi exasperat în zare și, constatând că mârțoaga cea galbenă, cu umbra călărețului în șa, se înalță, slabă și hidoasă, pe jumătate de cer, închise ochii, amețit, și nu mai știu de sine o bună bucată de vreme.
Să-l lăsăm pe bietul pipăitor de minori să fie adus în simțiri de Valentin și de bătrâna cu panerul, iar noi să vedem ce mai făceau ceilalți scriitori, deoarece, ca să fim sinceri cub tine, iubite cetitorule, redactorul-șef la „Profitul literar” nu este personajul principal în cartea acesta, pe care binevoiești s-o ții în mână.
Ceilalți scriitori, habar n-având de vedeniile și de leșinul lui Guriță (căruia nu-i ducea nimeni dorul), erau împrăștiați prin curtea largă și ferită de soare, sub bolta cea de viță de vie. Se ajunsese pe la al șaptelea pahar, ceea ce însemna că limbile se dezlegaseră binișor, animozitățile dispăruseră și toată lumea iubea pe toată lumea; armonia era sfârtecată, din când în când, de un claxon (Filip își pierduse de tot răbdarea și cu greu se abținea să nu coboare din microbuz, ca să-i adune cu forța pe domnii autori, care uitaseră că nimeni nu-i obligat să le suporte beția, mofturile și întârzierea).
– Aci, la Clarinești…
– Locul ființei! – răcniră în cor amicii de pahar și poezie ai maestrului Georgică.
– Da, la locul ființei… veniți să vă pup, sunteți minunați, dacă ar fi toți ca voi, luam până acum premiul Nobel.
– Nu ne trebuie Nobelul! – mugi Horia, un poet voinic, ras complet în cap și cu niște tatuaje fioroase pe brațe (unii spuneau că sunt amintiri din perioada când își câștiga pâinea, lucrând ca bodiguard la o firmă). Să și-l bage unde vor, că tot îl dau după criterii politice.
– Drăguță, susură Sandi Asandei, cel mai longeviv istoric literar care, manifestând oarece grijă față de ținuta sa artistică, nu trecuse de bariera celui de-al doilea pahar de vin și era, prin urmare, cel mai treaz dintre scriitori, drăguță, noi vorbim despre premiul Nobel pentru literatură.
– Și eu despre ce vorbeam, despre hibridarea țestoaselor cu luptători ninja?
– Că veni vorba: ce carieră a putut să aibă și broasca țestoasă… literar vorbind.
– Mai țineți minte poezia aia scrisă de Gigi, dulcea noastră muză dolofană?
– Se poate? Un poem delicios, zice: „Tot mai des mă întreb dacă-i bine/ Să mă ascund ca și ieri toată-n mine/ Să îmi pun carapacea la loc/ Și o broască țestoasă să joc// Cu Ahile ce-aleargă mereu/ Să mă-ntrec nu îmi pare că-i greu/ Sunt actor tot mereu figurant/ Pe o scenă urlând delirant?// Teatrul zilnic te îndeamnă să fii/ Un ascuns prin butoaie pustii/ Și să ieși, Diogene modern,/ Cu lumina străpunsă prin stern/ Tot mai des simt că sala e goală/ Tot ce spun lumea parcă-o răscoală/ Și din calea mea toți au plecat/ E bufonul la rege, dă mat”.
– Ce panaramă! Îți strici cultura cu toate prostiile, mon cher.
– De ce-i panaramă?
– Amice, înțeleg să-ți placă fata, o știu și eu, o bunăciune, s-o iei acasă de crescut… dar să-i înveți poezelele idioate pe de rost, e cam mult.
– Poezia e foarte bună. Are și substrat filosofic.
– Are pe dracu, e o făcătură leșinată, stângace și naivă, în care Zenon din Elea e confundat cu Diogene, iar discursul seamănă cu un text de muzică ușoară… era o fătucă, a murit, săraca, într-un accident, mai ții minte? Cânta ceva despre un actor grăbit și alte chestii potrivite cu gustul și cultura coafezelor și a pițipoancelor de cafenea.
– Nu trebuie să fim răi cu tânăra generație. Face și ea ce poate.
-Sigur. Îl confundă pe Zenon cu Diogene.
– Bun, am înțeles, paradoxurile lui Zenon sunt preocuparea ta de-o viață…
– Și de-o moarte…
– Domnu’ Sandi, cum e paradozul ăla cu țestoasa ninja, dom’ le, că nimeni n-a reușit să mă lămurească până acum?
– Chestia cu ninja uit-o, că te faci de râs. E o găselniță comercială de doi lei, bună pentru copiii sub șapte ani. Japonezii sunt vinovați de afrontul adus lui Zenon, ei copiază și deformează miturile europene și americane, în numele răzbunării pentru Hiroșima.
– Exagerezi, mon cher.
– Recunosc.
– Și cum rămâne cu Zenon?
– A, da. Păi, ca să pornim de la narațiunea propriu-zisă, se spune că Ahile cel iute de picior a fost provocat la întrecere de către broasca țestoasă – animal care, alături de bufniță și șarpe, simboliza înțelepciune. Ahile era convins că va câștiga fără probleme, fără să-i pese de „neînsemnata” condiție a întrecerii, care-i cerea să-i acorde concurentei defavorizate un mic avans, lăsat la libera lui apreciere. „Poți să te așezi și la un pas de-al meu de țintă și tot te ajung și te întrec”, ar fi râs Ahile. „De întrecut, e sigur că ai să mă întreci” – îi răspunse broasca – „numai că nu vei putea niciodată să mă ajungi! Așa că poți considera că am câștigat prinsoarea, fără nicio alergare”. După aceea, în fața arbitrilor chemați să decidă câștigătorul, broasca țestoasă a desfășurat următoarea demonstrație: „Este adevărat că, pentru a mă ajunge, Ahile trebuie să străbată mai întâi jumătate din distanță până la mine? Este! Dar, la fel, pentru a străbate această jumătate de drum, va trebui să străbată jumătatea jumătății drumului. Și oricât vom înainta cu această judecată, totdeauna va rămâne de parcurs o jumătate a unei jumătăți, pe care Ahile încă nu a străbătut-o, așa că nu mă va ajunge niciodată”. Și uite-așa a câștigat broasca țestoasă în fața lui Ahile. Ai înțeles?
– Sincer? Nu.
– Perfect. În asta și constă frumusețea paradoxului lui Zenon.
– Ce frumusețe? O banală limită de serie matematică, adică limita când n tinde la infinit din suma după k de la 1 la n din 1 pe 2 la puterea k este 1 sau limita când ntinde la infinit din suma după k de la 1 la n din 1 pe 12 la puterea k este 1/11.
– Felix, te rog să stai în banca ta, nu tropăi cu matematica prin Zenon, că mă supăr.
– Lăsați, maestre, bine a făcut că a intervenit, abia am înțeles și eu cum e cu paradoxul ăsta, care mi-a stricat somnul în liceu.
– Vrei să spui că ai înțeles chestiile alea cu limite și cu n la puterea infinit?
– Sigur că le-am înțeles.
– Atunci dispari din fața mea! Nu ești poet!
– Dar Ion Barbu? – mai îndrăzni, timid, inamicul lui Zenon
– Luați-l de aici, că-l omor! – se înfurie Sandi Asandei, ale cărui gusturi în materie de literatură modernă se opreau la Ion Pillat, Lucian Blaga și Radu Gyr.”
Vă doresc sărbători fericite! La mulți ani!
Lansarea romanului s-a încheiat cu acordarea de autografe. Următoarea ședință a Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi sâmbătă, 11 ianuarie, începând cu ora 11:00, lector de serviciu Vasile Ghinea. Sărbători fericite! Un An Nou cu bucurii! La mulți ani!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share