Cenaclul Alexandru Sihleanu – 11 Ianuarie 2020


DRAGOSTEA ESTE ESENȚA TUTUROR LUCRURILOR DURABILE

Sâmbătă, 11 ianuarie, ședința Cenaclului literar-artistric „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a debutat, la cafeaua literară, cu „Imnul orașului Râmnicu Sărat”, versuri Matincă Costea, muzică Manea Agheană și fiind în apropierea zilei celui considerat Luceafărul Poeziei românești, Mihai Eminescu, cu Atât de fragedă (Mondial) și Ți-aduci aminte? (Mircea Rusu) interpretare, voce și chitară, invitatul special Manea Agheană. Să-l țină Dumnezeu sănătos, pentru a ne bucura de prezența lui!
​A urmat momentul in memoriam Matincă Costea
„(Unui colonel) Colonelu’ și-a luat arma,/ Primul pas a fost cu dreptu’/ A ochit din prima dama,/ Dar a luat-o… locotenentu’. (Moșul babei) Ascultând pe babă moșu’,/ Ignorând de-afară frigu’,/ A făcut precum cocoșu:/ Toată noaptea… cucurigu! („Fa” Mărie) Neveste-i cântă pe note,/ De acord, ea spune da,/ Ridicând la înalte cote,/ Începe mereu… cu „Fa”. (Amintiri) Pe Floarea o știu de mică,/ La școală era mai acră,/ Însă nu mi-a purtat pică,/ Devenindu-mi… soacră. (Constantineștilor) Tată, fiu, fac o echipă,/ Îndrăznesc eu să le spun. De purcedem, într-o clipă/ Din doi facem… unu’ bun! (Matincă Costea) Întotdeauna magistral,/ Cu competență, fără teamă,/ Aroma unui câmp floral,/ Veninul… într-o epigramă.” (Dumitru Hangu)
„(Pomelnicul) Părințelule preasfinte,/ Dragule, sfinția ta,/ Pomenește-mă, părinte/ În Altar, când te-i ruga!/ Că plătesc. O sumă bună/ În pomelnic, bre, am pus,/ Hai, părinte ia-l în mână!/ Sărut-mâna, că m-am dus!/ Sare preotul să scrie/ În chitanță ce-a primit/ Da-l păli o veselie,/ Când văzu ce i-a servit…/ Cinci bancnote de cinci sute,/ Bani frumoși. Dar știți, băieți?/ Erau de-ăia de surprize,/ De la pungi de pufuleți!” (Laurențiu Turcu, lectură Vasile Ghinea)
A continuat lectorul de serviciu, Vasile Ghinea, cu un grupaj de poezii și câteva aforisme: din care exemplific: „(Curs de limbă maternă) Învăț să citesc neînțelesul./ Între mine și umbră,/ soarele este martorul/ verticalității mele./ Pomii sunt/ îndrăgostiți de soare,/ albinele de polen,/ iar eu de tine. (Tablou baroc) Fac apel la cuvinte/ să-mi aleagă calea…/ prea multe…/ O muzică-n surdină/ plutea în cameră,/ o pisică dormea/ în centrul patului,/ iar el, cu capul pe masă/ asculta accentele/ plecat în siderale zări. (Doruri) Dor de aripi și vise/ ingredientele unui fel de poezie,/ o stare a materiei umane,/ ce vede cuvintele Creatorului/ și cele personale,/ pentru grația de a-l lăsa/ să vadă și ce nu se vede…/ sentimentele. (Noi) Coala de hârtie, burete stors de cuvintele/ care plâng şi nu ar trebui./ Noi şi cuvintele,/ o lume, teamă a descoperirii/ întunericului din noi./ Ne este jucată viaţa la zaruri/ şi noi spectatorii la timp fără timp,/ căutăm o ieşire a ruletei/ ca-ntr-o piesă a destinului. (Realitate) Vin cuvintele, plutesc ideile,/ mă-nconjoară flămânde,/ utopia se naşte/ dintr-o realitate ciobită,/ ca o părere, ca o speranţă,/ în mintea unui muribund./ Este iarăşi noapte în paradis,/ ideile s-au stins,/ doar paşii treptelor/ ce nu mai coboară,/ mai hulesc/ tăcerea din cuvinte. Aforisme: „Cu ochii minţii vezi filmul vieţii şi nu poţi opri o lacrimă sau un oftat, că atunci se putea rezolva ceva, ca un tren, care a oprit în gara ta şi care a plecat fără tine”. „Citind cât se poate de mult, luciditatea omului din tine te va ajuta să îți faci viața mai suportabilă”. „Între eros și thanatos viața pune în scenă destine, cu același final”. „Lingușitorul nu își respectă decât poziția sa, cățăratul”. „De la Theogonis, (570-485 î.Hr.) citire: „Ghiftuiala dă naștere obrăzniciei, mai ales când fericirea dă peste omul prost, iar acesta e lipsit de o minte sănătoasă”. Se naște o întrebare: să fi fost un vizionar? Deși distanța temporală este mare, bipedul numit om pare să aibă astăzi aceeași mentalitate ancestrală (ca în zorii speciei).”
Și fiindcă ne mai despart câteva zile, ne aducem prinosul nostru față de cel numit Luceafărul Poeziei românești, Mihai Eminescu.
„(Mihai Eminescu, Geniu universal): Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieții cel chimeric”, când viața îi părea „un basm pustiu și urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simțire”, cel care, prin menirea de geniu, n-a fost fericit și n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternității. Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecțiunii, opera sa fiind esența acestei spiritualități, poetul și-a propus în tinerețe să ridice un „palat poeziei și altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru. Eminescu rămâne alături de marii poeți ai lumii, prin opera ale cărei rezonanțe străbat meridianele, fiind îndrăgită și apreciată de atâția iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăție rară, cea mai de preț comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu blândă lumină, iradiind prin veacuri frumusețe și armonie. (Ecaterina Chifu, Cuvânt-înainte la ediție bilingvă: română-franceză – Mihai Eminescu Poezii/Poésies (traducere Ecaterina Chifu) în curs de apariție. Mai trebuie să adaug: World Records Academy/Academia Recordurilor Mondiale a omologat în 2009, „Luceafărul” lui Mihai Eminescu ca cel mai lung poem de dragoste, cu 98 de strofe, agenția spațială NASA a dat numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Mercur – craterul are diametrul de 125 km, având în interior un model circular de piscuri, iar crestele luminoase din interiorul craterului Eminescu expun caracteristici neobișnuite de culoare, cu o tentă albăstruie. Numele lui Eminescu a fost dat și unei mici planete, astfel că în catalogul planetelor mici, la nr. 9495, figurează planeta Eminescu.” (Ecaterina Chifu)
„Încerc și eu ca mulți alții a vorbi despre Măria Sa, Împăratul versului românesc și mă cutremur la glasul frunzișului veșted al toamnei întârziate, în care florile încă strălucesc, păstrându-și frumusețea pentru o mare sărbătoarea întregului neam românesc. Este verbul nostru demn de culmile acestui Everest al muzelor? Cu ce cântări de laudă să te preamărim, Sfinte Voievod al literelor române? Undeva, sus, în cerurile sfinte răsună coruri de Heruvimi și de Serafimi, pentru că Dumnezeul nostru mare și bun ni te-a dăruit, lumină lină a sfintei slave a poeziei românești. Astăzi cerurile se deschid ca razele sfinte ale Luceafărului să ne lumineze și să ne încălzească inimile și sufletele noastre de români. Pentru că de la Domnia Sa am învățat să gândim și să simțim românește, să ne iubim țara, pentru că ceea ce Măria Sa a așternut pe hârtie s-a dovedit a fi cea mai înaltă lecție de patriotism pe care ne-a dat-o Marele nostru Învățător, pentru că „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător”. Din grădinile raiului ceresc, Sfântul Poet Mihai Eminescu ne privește și ne trimite binecuvântările sale. Să-l rugăm de iertare pe acest Cucernic Mucenic al verbului, care pentru noi s-a jertfit. Iartă-i, Preacinstite și Preamărite, pe acei nevrednici, că și prin aceasta s-a adeverit întărirea cuvântului tău, pentru că toți s-au botezat întru Cristos de către Biserica Străbună, în credința propovăduită la Tomis de Marele Apostol Andrei, pentru că am cutreierat împreună pădurile, însetând de apa vie a creației tale. Să nu uităm că „A fost odată ca-n povești”, izvodirea Ta, odrasla geniului Tău, că am colindat împreună în vremea colindelor, convinși ca și Bolintineanu că „Viitor de aur țara noastră are” și să ne înălțăm privirile spre cerul pe care strălucești!” (Mihail Constantinescu, lectură Nicolae Constantinescu)
„(Odă Domnului Eminescu) Tu strălucești adesea printre astre,/ Același domn al nemuririi noastre!/ Simbol al limbii românești,/ De acolo parcă ne privești!// Unde-i cultura gliei noastre sfinte?/ Există doar un rege al poeziei românești,/ Eminul nostru veșnic ești!// Luceafăr ce de sus privești/ Și parcă iarăși ne grăiești./Că ești și domn, dar și părinte,/ Simbol al poeziei sfinte!” (Nicolae Constantinescu)
„(Eminescu cântec de dor) Pe coperta unei psaltiri, Gheorghe Eminovici, căminarul, a notat în tâmpla timpului: „Astăzi, 20 decembrie 1849, la ora patru și cincisprezece europenești, s-au născut fiul nostru Mihai”. Cercetările au condus, după alte mărturii scrise și corelarea calendarului iulian cu cel gregorian, la data de 15 ianuarie, dată când îl serbăm anual pe cel pe care putem să-l numim Domnul Poeziei românești. Despre Eminescu s-au scris tomuri întregi, biblioteci și nu numai în limba română. După atâta cerneală cursă, e greu să vii cu ceva nou căutând să eviți cărările bătute. Eminescu a fost un vis. Visul unui popor, poporul român. Visul de libertate, de neatârnare, de afirmare a unei nații prin talentul nativ și accederea la cultură. Eminescu a apărut ca un meteorit pe cerul culturii românești, a înnobilat limba română creând limba noastră literară. Înzestrat cu gena omului de geniu, cel care își găsea refugiul, liniștea, în slova cărților și-a însușit în scurta sa viață o arie culturală foarte vastă, cu deschidere spre universalitate. Geniul se manifestă în artă și caută să schimbe lumea prin artă. Eul liric emineascian a ridicat graiul românesc la sublim. Lirica eminesciană este expresia unei sensibilități reflexive, a unei intuiții metafizice, grefate pe o cultură universală care atinge absolutul, o subtilitate logică interioară corelată cu o metrică adaptată la momentul creație, pe simțire și cugetare. Eminescu a găsit formula ideală de îmbinare a cuvintelor românești într-o formulă melodică, expresivă. Putem vorbi de fluiditate, sacralitate, de spirit apolinic și dionisiac în versul eminescian. Acest vis a fost curmat prea devreme și prea brutal. (…) Eminescu a fost ucis la comandă. Eminescu a avut o înaltă conștiință etică a rădăcinilor, a fost un vis, a devenit un mit, care va dăinui cât va dăinui neamul românesc. În 1889, iunie 18, în Nirvana, Caragiale scria: „(…) Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul spre Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.” În Timpul, 15 iulie 1890, Caragiale scria în „Ironie”: „(…) Ieri d-abia îl cunoșteau și-l apreciau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănâncă mulți bani – direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce! Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atât zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie? Și tot Caragiale în 1892 scria în „Două note”, în „Note și schițe”: „(…) Care artist, care amator, care om de bun-simț și de treabă ar îndrăzni să ia penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lu Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apollon sau șoldul unei Venere după personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, și pentru o viață mai durabilă chiar decât a neamului său întreg, gânduri și simțiri de veacuri ale acestuia, și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul întregii omeniri, nu numai a unui neam. În „Amintiri de la Junimea”, Gheorghe Panu scria un gând mărturisit al lui Eminescu: „Panule, știi tu că lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un șir de martiri.” Unul dintre ei a fost și Eminescu”. Constantin Noica mărturisea: „Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă ființă n-a instituit, cu toată nefericirea și dezordinea din el! Și tot Constantin Noica: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârși cu cel de nediferențiere totală.” Alexandru Vlahuță mărturisea, cu amărăciune, în Amintiri despre Eminescu: „Ș-acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i mai așterneți pe mormânt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate, cad numai bine cele patru versuri mândre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vecinic ca și Hyperion: „Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece;/ Ci eu, în lumea mea mă simt,/ Nemuritor și rece.” Ioan Slavici scria în Amintiri despre Eminescu: „Dându-mi azi seama ce eram eu, sunt acum patruzeci de ani când l-am întâlnit la Viena, ce mă făcusem, sunt acum douăzeci și cinci de ani de când ne-am despărțit, și ce-am ajuns azi, după o lucrare sufletească stăruitoare, sunt cuprins de adâncă jale când mă gândesc ce-ar fi ajuns până azi el, care le vedea toate cu ochi ageri, trăia numai sufletește și mereu gândea, mereu studia, mereu se înălța prin sine însuși. Pe acest om ajuns la desăvârșire l-am pierdut într-însul și convingerea mea e că din vina noastră l-am pierdut. (…) Dacă e deci adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el și că ținem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acela, ci pentru noi înșine și cei ce urmează după noi, să ni-l amintim în fiecare luptă pentru biruința binelui, în care el a sângerat, și să urmăm cu puteri unite lupta aceasta, spre care el a voit să ne îndrumeze.” Zoe Dumitrescu Bușulenga mărturisea: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informații oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al Căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjuctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”(Vasile Ghinea)
„În mod invers unei intervenții normale, încep cu o urare din partea Asociației locale Cultul Eroilor și vă rog pe toți să primiți… un gând de recunoștință pentru ce ați realizat în 2019, iar pentru anul care a început asociația vă urează și mai multe,… și mai mari,… și împlinirea tuturor dorințelor! Dl Ghinea ne-a mărturisit ce se află „Dincolo de cuvinte”. Tot el, Vasile, e „vinovat” de lungimea enormă, imensă, a cronicii Cenaclului „Alexandru Sihleanu”, neîntreruptă de 19 ani! Dar vinovăția lui cea mai mare: a publicat 9 cărți, cea de a 10-a – cifră rotundă… și norocoasă urmează sâmbăta viitoare. Poeziile lui Ghinea pot sta în balanță, cu poezia modernă – națională și internațională. Nu agreez poezia fără rimă, fără ritm, dar pe lectorul de azi îl consider un bun mânuitor al cuvintelor. Cuvintele poetului Ghinea sunt ca niște săbii care îi croiesc lui drum în cultura locală, dar și în literatura națională. Generozitatea lui Ghinea se caracterizează în creșterea valorii literare a scriitorilor membri ai Cenaclului „Alexandru Sihleanu”. Cred că Vasile Ghinea este un poet inspirat, un literat dotat și un cronicar neobosit. El realizează și cronicile literare ale unor cărți ale confratilor contemporani „pentru rostuirea înțelesurilor din cărți” și ne îndeamnă la o lectură atentă, pătrunzătoare, în adâncul sensurilor. Dacă nu descifrăm adevărul din creația autorilor, lectorul – cronicar – poet consideră o lipsă de bunăcuviință față de scriitori! Ca scriitor, Vasile semnează și o serie de antologii lirice și chiar o monografie biografică a cantautorului râmnicean Valeriu Octavian Sterian. Această monografie cunoaște și a doua ediție, revizuită și adăugită. Dar despre ce se știe foarte puțin sau deloc, este talentul său de sculptor. A creat și a vândut lucrări din lemn, pentru că lucrările au fost apreciate și au plăcut! Consider că Vasile Ghinea rămâne un viguros truditor pe ogorul de hârtie. Mi-ar place, însă, să găsesc în lirica ghinesciană versuri mai vesele! Atunci aș putea spune, cu convingere, că Vasile este un dresor de cuvinte! Pentru toate cele prezentate – felicitări, multă putere de muncă, sănătate și sponsori generoși pentru cărțile care urmează să le editeze! Colegului și prietenului Manea Agheană îi urez însănătoșire grabnică și fericire în familie! Iar pentru dvs. toți, un îndemn. Să nu uitați să zâmbiți! Un zâmbet nu costă mult, dar face foarte mult bine! Mulțumesc pentru că m-ați ascultat!” (Mihai Doina)
„Dl Ghinea este un căutător al cuvintelor potrivite care frumos ticluite dau naștere la poezii apreciate.” (Dumitru Hangu)
„În legătura cu ziua lui Eminesu s-a spus și se vor spune întotdeauna multe cuvinte. După umila mea părere, așa cum NASA i-a acordat numele unei stele, așa cum frumos spune dna Chifu, aș crede că poezia Luceafărul s-ar putea considera crezul literaturii române pentru că și el a fost un martir. În legătură cu lectorul de astăzi, Vasile Ghinea, pe care l-am apreciat întotdeauna ca pe un poet foarte sensibil în a-și descoperi trăirile sufletești, îmi place poezia Noi. Găsim aici gândirea profundă, căutări și noi înțelesuri a ceea ce înseamnă viața în noi.” (Valeria Popa)
„Mi-a plăcut activitatea Cenaclului „Alexandru Sihleanu” de azi 11 ianuarie 2020 A fost o activitate de suflet și le mulțumesc celor care au vorbit despre Mihai Eminescu, geniul poeziei românești. Despre lectorul de astăzi, dl Vasile Ghinea, numai de bine. Felicitări! Felicitări și dlui Manea Agheană pentru muzica care ne-a încântat.” (Ana Sterescu)
„Eu am fost impresionat în localitatea Marghita, o localitate de cetățeni români de etnie maghiară, de omagiul adus lui Mihai Eminescu. Sunt impresionat de poezia Doruri. Felicitări!” (Dumitru Bardaș)
„Conform spuselor lui Tudor Vianu, scriitorul comunică și se comunică prin mijlocirea cuvintelor. Dl Ghinea se servește de cuvânt ca un element artistic, ca în primul vers din Curs de limba maternă: „Învăț să citesc neînțelesul.” Acest cuvânt „neînțelesul” ne duce cu gândul la Lucian Blaga care în crezul lui literar afirma: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, potențează prin creație misterul, acest mister ne dezvăluie fațetele multiple ale realității. Dacă primul poem este un poem de dragoste, al doilea, Tablou baroc se pare filosofic: „Fac apel la cuvinte/ să-mi aleagă calea…” Mi s-a părut interesant și finalul poemului: „iar el, cu capul pe masă/ asculta accentele/ plecat în siderale zări.” La poemul Doruri aș face o recomandare: să eliminăm cuvintele care care nu au sugestii poetice: „ingredientele” și „o stare a materiei”. Este o alternanță între ființa umană și limbaj. Este o reflectare asupra societății: „Ne este jucată viaţa la zaruri/ şi noi spectatorii la timp fără timp,/ căutăm o ieşire a ruletei/ ca-ntr-o piesă a destinului”, din poemul Noi. Dacă nu am avea în noi sentimente poetice, trăiri artistice, am fi niște oameni morți sufletește. Eu vă felicit.” (Ecaterina Chifu)
​Invitatul special Manea Agheană și chitara sa ne cântă și ne încântă cu Deschide, deschide ferestra (Nicolae Furdui Iancu), Ciobănaș cu 300 de oi (Nicolae Furdui Iancu) și Simt că fără ea (Ducu Bertzi). Dumnezeu să-i dea sănătate!
„Odată pășit în noul an, un „La mulți ani” Cenaclului „Alexandru Sihleanu” și membrilor săi. Mulțumesc dlui Agheană pentru deschiderea ședinței cu „Imnul” scris de Matincă Costea. Este bine că dl Hangu a început cu momentul in memoriam Matincă Costea. Lectura dlui Ghinea a fost scurtă în cuvinte și bogată în imagini. În luna ianuarie avem multe evenimente culturale: pe 6 ianuarie Alexandru Sihleanu considerat de Eminescu „liră de argint”, pe 15 ianuarie ziua lui Mihai Eminescu. Eminescu este în noi toți. Îl simțit toți prin poezia sa. Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naționale. Pe 17 ianuarie ziua lui Pavel Zăgănescu eroul din Dealul Spirii.” (Costică Dîrstaru)
„Consider că folosind introspecția, un procedeu literar artistic de natură psihologică, autorul poeziilor pe care le-am audiat astăzi, a reușit să creeze imagini artistice deosebite care au conturat o poezie modernă. Cu ajutorul folosirii cuvintelor în sens figurat, poetul Vasile Ghinea reușește să-și exprime sentimentele față de realitatea înconjurătoare. Adună la un loc soarele, pomii, albinele de care este îndrăgostit poetul. Poezia Tablou baroc ne sugerează o pictură obținută în acest stil. Citind și recitind Tabloul baroc este superb. Expresia „Dor de aripi și vise”, primul vers din poezia Doruri îmi este cunoscută. Tot aici, autorul ne demonstrează că dorește ca cititorul să știe că sentimentele cuprind diverse doruri. Felicitări atât lectorului cât și cantautorului Manea Agheană care ne-a încălzit și da data aceasta sufletele cu superbe melodii din muzica românească. Apreciez faptul că în centrul manifestării de astăzi a luminat figura marelui poet Mihai Eminescu, pe care l-am omagiat așa cum l-am simțit. Vă mulțumesc!” (Aneta Țâru Pioară)
„Am ajuns la concluzia că poeziile citite azi sunt un caleidoscop de imagini poetice, idei și sentimente. Tenta filosofică a scrierilor de astăzi deschide noi orizonturi ale gândirii autorului și auditorului. Felicitări!” (Georgeta Iuga)
„Creațiile dlui Ghinea sunt poezii filosofice, inspirate din realitatea cotidiană, cu același stil propriu prin care face cititorul să își dea seama de trăirile poetului reflectând la tăcerea din cuvinte. Două epigrame: (Constatare) Azi ascult și iau aminte/ La tăcerea din cuvinte/ Și vă spun nu e ușor,/ Când te-apucă câte-un dor. (Domnului Ghinea) Scrii maestre înainte,/ Cu podoabe în cuvinte./ Unele versuri sunt triste,/ Poezii ghinioniste.” (Nicolae Constantinescu)
Sâmbătă, 18 ianuarie, începând cu ora 11:00, ședința Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi închinată lansărilor de carte: Pseudonim pentru lacrimă, autoare Cornelia Ionescu Ciurumelea și Între zbor și levitație, autor Vasile Ghinea. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share