Propoziții pretențioase – Ajurez


Dacă-i pe bune povestea cu Tr-ul iohanniscian….

Căutasem mult timp numele generalului ce a avut ,,onoarea” de-a mă introduce în lumea țuhausului: Micu. Demisul și dispărutul din garnizoana Floreștiului într-o noapte a lui ’88. C-un omolog, dar de nivel următor, într-o povestire aproape fantastică, însă verosimilă, tot un soi de inchizitor, dar la adresa actualului și viitorului președinte. Ambele considerente având ca bază două chestiuni punctuale: naratorul nu spune exact locul comandamentului generalisim; într-adevăr, la țipat și tunat cu două stele pe umăr (una de fiecare), ori mai multe, în acele vremuri, orice șerif districtual era meșter, albeai de ți se arăta în cale inopinat. Așa că Topliceanu rămâne viabil, la fel ca președintele de trecut cincinal, dimpreună cu povestea spânzuratului depusă în zona întregii armate clujene. Sigur, nu mi-a scăpat nici acesta. La o vizită-școală în ,,rezervația” militară Someșeni, într-o dimineață trompetată din zorii nopții ai unui noiembrie final, epoletatul înstelat și-a făcut apariția, nu atât de inopinat pe cât părea și nici oficios pe cât i se anunțase prezența cu o lună-nainte, la câteva luni după, în sânul celor câteva regimente antiaeriene floreștene, dintre care al meu, UM 01457, se oferea majordom pătrunderii în clădirea șefului cel mare. Ajuram tufele de la intrare, ajunam la mesele fixe, roiam toți, militari de conjunctură și batjocură ai…, ca veritabilele albine, albind trotuarele, tulpinile plopilor de strajă careului de adunare… în așteptarea tătânelui….
Numai Klaus ar fi putut izbuti să-și ia zilele după o așa veste tulburătoare, inventată ad-hoc de-un dobitoc? Eram pasibili fiecare de-o atare ispravă. Când veștile soseau cu greutate, vechea ,,carte” făcându-și din plin veacul și pe-atunci, în ’87-’88, orice zvon era un bun de tipar. Și pentru că fuga nu era doar rușinoasă, ci și încadrabilă în sfera batalionului disciplinar, deci mai mult timp pentru frământarea creierului deja paradit, era mai sigură funia. Înecarea în alcool? Imposibilă. Iar unui ,,domn” în devenire nu i-ar fi căzut bine. Mai bune mort, decât drojdier. De carafta patului sau a alamei clanței, contează mai puțin.
Ceva zile s-au trecut de la derularea pe ecranul centrului nostru cultural a unei schițe de realitate ce n-ar mai trebui înfățișată publicului, nicicum unuia cu vârstă mai mică de anii din coadă ai noului secol. N-am asistat. Mi-am pierdut timpul – și mă auto apostrofez de câte ori mă dezlănțui în explicații incredibile – încercând incredibilul: stagiul militar personal poate fi etichetat drept pușcărie. La nivelul percepției. Cu atât mai mult la al faptelor.
Aiuram după prima ,,ședință” de ,,reguli” cazone. Patul, pătura, salteaua și perna. Efectele ostășești. Adițiile pentru igienă: uz intim și colectiv. Armamentul și accesoriile. Obiectele și suporturile învățării tehnicilor militare. Comportament și limbaj. Program strict. Extra program. Alte îndeletniciri.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share