Propoziții pretențioase – Ajurai


De la dorință la fapte…
Să fiu prin preajma faptelor de cultură. Să ciupesc poate mai des corzile…. Ași! Noaptea, căci ziua e a milităriei. Actul IV s-a dizolvat în atribuții, de la banalul ac legat într-o ureche de ațele kaki, necesare cârpirii putregaiurilor textile, la cea mai înaltă, la propriu, funcție în unitate: celebra și râvnita stație de amplificare, pentru care unii și-ar fi jertfit…. Unul chiar încerca, în disperarea-i de soldat veșnic, să-și dea sufletul, doar fiindcă se săturase de atâtea angarale câte i se puseseră în cârcă și…. Își permitea, era, la momentul acela, probabil cel mai privilegiat ostaș, gata să n-ajungă la termenul liberării. Tabarcea. Prenumele nu vi-l mai pot spune, e departe în amintiri, mai ales că-n uzanța cazonă adaosul personalizator n-avea loc. Gradul, numele și ordinul. Atât. Acesta-mi fuse predator de ștafetă, fortuit de necazurile zilnice pricinuite protectorului, nimeni altul decât mai marele unității, ce nu numai din pricina ocrotitului albise, ci și fiindcă trecuse bunișor de 60 de ani. Și-albeau și alții din pricina puiului de sucevean la câte năstrușnicii putea face odrasla sore-sii. Da, Gabi – am avut un moment de revelație – se născuse în zodia moldoveanului chefliu, trecut la religia jinarsului și palincii de Florești pe cale naturală, iar colonelul, unchi-su, secretar de partid alocat UM-ului meu, în zodia disperării. Numai el număra zilele nepotului mai ceva ca un amârât de biban, așteptând cu înfrigurare un telefon care să-i scurteze cariera politică și militară, căci osului din neamul său nu-i păsa defel. De altfel un băiat cu talente de scrib, încondeia documentele partidului cu caractere caligrafiate, diverse. Ca și mine. Numai că eu puteam emite sunete din orice, iar el doar din gura sticlei. Așa am promovat și m-am statuat în scaunul de la etajul suplimentar clădirii regimentului, înconjurat de nelipsitele panouri solare, cândva funcționale, luând poverile toate de pe epoleții lui, goi și lălâi de bețiile nesfârșite, în etape, ca orice ucenic. Până în ziua când i s-a făcut de plecare. Prin ianuarie.
Curios. I-am întregit identitatea, ia să-l văz, o fi pe Face-uri? Este. Că aieste blestemății de virtuale bune-s! C-un obrăjor mai plinuț, cu anișori cât și-ai mei trecuți de la despărțire, cu aceeași moacă de consumator…. El în persoană. Mă bătuse un gând să-ntreb ce mai face bătrânul colonel, dar cine știe de cât timp i-or fi putrezit oasele. Aproape în zadar chinuite.
Chiar și așa, subordonat la nivel de funcție de execuție, și nu politică, mi s-a părut bizar să văd cum comandantul, Indrecan, mi ți-i ia la instrucție de platou de la ăl mai bătrân, un alt tri-stelat de categorie mijlocie, până la ,,răcanul” locotenent de baștină locală, și mi ți-i freacă după tehnicile regulamentare: ,,La stânga, la dreapta, înainte, marș, pas de defilare, culcat…” Marele-mi șef, Ursulescu, urmând indicațiile precise și de nerefuzat ierarhic, vizibil depășit de condiția fizică necesară, dezobișnuit de rețeta unui corp militar perfect apt de luptă, prea plin în burdihan, de plesnea centura și restul harnașamentului ofițeresc peste veston, dedat unei rețete culinare de sorginte civilă, nu așa cum ajunau toți camarazii-mi de arme în frunte cu mine, de aiurau de-atâta post negru și regim alimentar chinezo-româno-ardelean: orez cu fasole și varză.
Chin în van, fiindcă blazonul multora a fost șters cu buretele nepăsării și neștiinței celor ce-au rescris zilele garnizoanei Florești au povești neverosimile. De neasimilat. Ca ajurul ornamentelor de la poalele cearceafurilor mamei-mari. Puteți încerca ,,glorioasa”-i epopee. Vă pot spune cel puțin două inadvertențe: un neadevăr cras și o lipsă sfruntată.
Las vouă ocazia lecturării părerii-mi de pe blogul alocat.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share