Cenaclul Alexandru Sihleanu – 4 Decembrie 2019


ARTA CA REFUZ AL REALITĂȚII

​Miercuri, 04 decembrie membrii Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat s-au întâlnit în sala de spectacole cu scriitori din Focșani, cu iubitori de literatură la un eveniment cultural, lansarea cărții Scaunul cu trei picioare, autor scriitorul Mircea Dinescu. Moderatorul evenimentului editorul și scriitorul Constantin Marafet.
Mircea Dinescu: „Eu nu scriu pentru copii. Trebuia să mai aduceți soldați în termen. De obicei lumea se așteaptă să spun lucruri de umor. Deci, din 1990 am scris câte un pamflet la Cațavencu. Din păcate, am mai comis și poezie. Cartea se numește Scaunul cu trei picioare. La noi trecerea în comunism a fost peste noapte și în capitalism tot așa. Nici Marx nu a prevăzut. Bișnițarii au ajuns mari oameni de afaceri. Gigi Becali vindea bilete înainte de ’90. Eu am scris și împotriva lui Constantinescu și acum scriu împotriva lui Johannis. În Germania, industria, cei care produc dau tonul, nu politicienii. Nu vreau să fac teorie marxistă. Am mai scos Colierul din bomboane de colivă.”
​Constantin Marafet: „Dl Vasile Buruiană din Focșani.”
​Vasile Buruiană: „Se știe că în ultima perioadă cultura a decăzut. Care este părerea dvs?”
​Mircea Dinescu: „Problema culturii este mai complicată. Din cultură face parte și muzica, face parte și teatrul… Destinul scriitorului… Evident că odată cu apariția capitalismului, a dat năvală peste noi, a apărut cultura de consum. Pe vremuri erau cozi la brânză și la librării. La târgul de carte dau năvală nu copii așa cum i-ați adus dvs. să umple sala. Tânăr fiu de lăcătuș, am reușit să cumpăr 25 de cărți, erau 3 lei, 5 lei și să-mi fac o mică bibliotecă. Învățământul, 40% analfabeți, turismul românesc, avem cea mai lungă porțiune din Dunăre și nu avem un vapor de croazieră. Opresc 25 de vapoare pe Dunăre. Ungurii scot mai mult decât noi.”
​Constantin Marafet: „Dna Fulga Aneta, profesoară.”
​Fulga Aneta: „Oameni de cultură s-au aflat în primele rânduri în lupta pentru emancipare. Ce ați făcut dvs., oameni de cultură, pentru ca să nu existe un Becali, un Oprișan ș.a.?”
​Mircea Dinescu: „Cei care sunt oameni politici în România s-au înscris în partide fără un crez politic. Ce să facă un poet? Eu am fost arestat pe 17 martie până pe 22 decembrie ’89.”
​Fulga Aneta: „Avem elite în toate domeniile.”
Mircea Dinescu: „Mai puțin în politică.”
Fulga Aneta: „De ce exportăm materie primă și importăm produse finite?
Mircea Dinescu: „În merele naturale, netratate, găsești viermi. În merele poloneze nu găsești viermi. Nu mai găsești potârnichi, au dispărut din cauza chimicalelor folosite în agricultură. De ce nu ați intrat într-un partid, să vă aud vocea la televizor? Nu există un proiect de țară. Sunt foarte puțini intelectuali care au izbândit în politică.”
Constantin Marafet: „O elevă dorește să vă adreseze o întrebare”: „Dvs. ați vrut din totdeauna să fiți scriitor?”
Mircea Dinescu: „Ca să fii scriitor trebuie să ai vocație. Sunt mulți care se îngroapă de cărți. Cu scrisul trebuie să ai în tine o scânteie. Am vrut să devin actor, dar nu am avut vocație. A recitat Sunt tânăr doamnă: Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost/ și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,/ cum aș putea întoarce copilul care-am fost/ când carne-mi înflorește și doar uitarea plânge.// Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am așezat destul/ ca să pricep căderea din somn spre echilibru,/ dar bulgări de lumină dac-aș mânca, sătul/ nu m-aș încape în pielea mea de tigru.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos/ și vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,/ să-mi crească ceru-n suflet și stelele în os/ și să dezmint zăpada pierdut în piruetă.// Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă țin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,/ această putrezire mă-mbată ca un vin/ căci simt curgând prin dânsa bunicile și unchii.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu-și ascute gheara/ deși arcașii ceții spre mine își reped săgețile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!”
​Constantin Marafet: „Care a fost muza?”
​Mircea Dinescu: „Era un soi de dat cu tifla morții.”
​Constantin Marafet: „Dna Violeta Vîlcu, directoarea acestei instituții.”
​Violeta Vîlcu: „Bună ziua, maestre! Mă numesc Violeta Vîlcu și sunt managerul Centrului Cultural. În clasa a VI-a i-am spus dirigintelui că vreau să mă fac scriitoare. Am îmbrățișat cultura clasică. Înainte de ’89 erau cozi imense la librării. Orice carte trecea printr-o comisie.”
​Mircea Dinescu: „Da, exista cenzura. Puteai să ai dialog cu cenzorul. Ceaușescu a desființat cenzura. Eu nu am acceptat să fiu cenzurat într-o țară fără cenzură. Nu înțeleg de ce sunt eu cenzurat, să scot zece poezii din carte, să scriu unde am scris poeziile și am scris: München…”
​Violeta Vîlcu: „Ați mai simțit cenzura după ’90?”
​Mircea Dinescu: „Nu exista cenzură în România. Au vrut să mă bage în manualul de română, m-au scos și am apărut în manualul de istorie. Ziarele și-au micșorat tirajul, hârtia s-a scumpit. Orice țară trebuie să aibă ziare, presa trebuie să funcționeze. A dat faliment difuzarea presei, o metodă de cenzură de altă natură.”
Violeta Vîlcu: „Înainte de ’89 elita culturală era foarte unită. După 1990 ce s-a întâmplat cu elitele românești?”
​Mircea Dinescu: „În România nu putem vorbi de solidaritate. Eu eram considerat un poet nebun. Am încercat să fac un text semnat de elita scriitorilor: Manolescu, Liiceanu, Pleșu… 12 scriitori din prima linie. În afară de Pleșu nu a vrut nimeni să semneze. Copiii se plictisesc… O să recit câteva poezii din Scaunul cu trei picioare.(Nessun dorma) În gara anonimă, dat jos, fără bilet/ mă simt ca reumatismul la școalade balet/ privind un stol de fete ce nu-nțeleg, râzînd,/ că o să-mi cadă toate în brațe, vrînd-nevrînd./ Purtând stigmatul dulce-al durerii-n carnea moale/ vor pomeni de mine la băile termale/ și cînd fustițe scurte s-or veșteji-n dulapuri/ se vor trata de mine-ndelung, cu-amare hapuri,/ uitînd de alfabetul fățarnic al pudorii/ se vor lăsa călcate-n picioare când trec norii,/ umflate și lascive, parcă pierzându-și forma,/ pînă or să priceapă, tîrziu, că reumatismul/ nu trece, cum trece pe lume comunismul. (Trecu juma’ de veac) Trecu juma’ de veac și poate-un pic/ erai ca un borcan cu loz în plic/ și-am încercat să îți extrag spre seară/ ciorapii fumurii de domnișoară/ când mi-ai șoptit cu voce sugrumată/ îndemnul norocos „Mai trage-o dată!” În partea a doua am niște poezii mai ironice. (M.R.U. șezîd pe-o cracă) M.R.U. șezînd pe-o cracă/ a zărit păscînd o vacă,/ „Simplu animal e vaca”/ spuse legănîndu-și craca,/ „Vacile îmi par amoebe”./ Zise vaca: „Nu fi kobe!” Emil Brumaru a murit, am fost prieteni, avea o carte de poezii Reparata. (Emil Brumaru, zice gloata) Emil Brumaru, zice gloata,/ a cam stricat la Reparata,/ tot încercând să-i pună dop/ într-un perfid și tainic scop./ Șopti Iohanis: „Bard cu har/ de mi-o aduci eu ți-o repar,/ îi pun fitil, îi pun ghivent/ și-apoi o plimb prin Parlament/ să vadă toți ce n-au văzut:/ lucru stricat bine făcut…” (E-adevărat, Milord?) „E-adevărat, Milord?”, îi zice Klaus/ prințului Charles, chiar graseind puțin,/ „C-ați cumpărat cândva cu bani peșin,/ pe mai nimic,/ vreo zece deutsche Haus?”/ „E-adevărat, suavul meu amic,/ numai că sincer mă apucă mila,/ că-n timp ce eu am meditat un pic/ dacă să prăduiesc banii mămicii,/ tu te-ai pierdut, sfios, în artificii/ și-ai meditat din greu, încă de mic,/ toți repetenții ca să-ți cumperi vila./ Nu am dreptate, scumpa mea Camilla?!” (Geaba Domnu’ Daia) Geaba Domnu’ Daia/ vrei să scapi de tute,/ ia-ți mai bine oaia/ la brațet și du-te!/ Charles și cu Camilla/ plîng în Dosul orgii/ de cînd la Brăila/ ai jertfit toți porcii,/ confundînd orbește/ pesta cu crăciunul/ că nu-i rîma pește/ nici foie gras magiunul/ nici friptură ceapa/ și nici Dragnea lord/ hăituit degeaba / de agenți din nord./ Că-l pîndesc complice/ state paralele/ gata să-i aplice/ zeghe și zăbrele./ Ia-ți deci deținutu/ -n cîrcă frumușel,/ pînă înțarcă mutu/ iapa la Bruxelles. O parodie după marele parodiator George Topîrceanu – Acceleratul. (Balada Anafului) Într-o țară jucăușă/ unde neamțu-i împărat/ stau bogații în cătușe/ iar săracii-mpușcă sfanțu/ fericiți că ne dă neamțu’,/ ne dă case,/ ne dă case,/ ne dă case de marcat./ Cu un chef nebun de muncă/ țîșnit parcă din trombon/ peizani uscați pe luncă/ ce-i zic la maieu palton/ sprijinindu-se în sapă/ precum Bach în menuet/ vin și ei de se adapă/ că e bere la bufet./ Și de-odată dinspre vale/ năvălește-un zvon ciudat:/ „Pîrjoliți bonuri fiscale,/ secați case de marcat!”/ Fulger negru, trăsnet lung/ ce ne face parcă-n ciudă, zările de-abia-i ajung,/ nu e rege ci e dudă./ Parcă-noată,/ parcă zboară,/ garda cea financiară,/ scuipă foc, înghite drum/ și-ntr-un valvîrtej de fum/ intră cu amenda-n gloată./ A trecut… dinspre câmpie,/ vuiet greu de fiscălie/ se destramă în tăcere,/ scade-n depărtare, piere…/ Iar în urmă-i, din tufișuri,/ de prin tainice-ascunzișuri/ se ivesc pe jumătate/ trei băbuțe ciufulite,/ alarmate/ și-ngrozite./ „Cine-i, ce-i, ce-a fost pe-aici?”/ ciripesc cu glasuri mici/ vânzătoarele de-urzici./ Doar un pui de pițigoi,/ într-un vârf de fag pitic,/ stă cu penele vîlvoi/ scuturînd din ele praful:/ „Ce să fie, nu-i nimic,/ a trecut pe-aici Anaful!” Vin bandiții și confiscă urzicile și ouăle. Vă mulțumesc! Poftiți la autografe!”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share