Propoziții pretențioase – Albiit


Gura lui mai putea transforma negru-n alb, țiganul în bulgar sau…. Momentele unice în… regal. Timp în care Arcuș reducea victimele la… nimic. Păcat de mintea puțină, de-ar fi reținut câte s-au rememorat, parte dintre ele inexistente în dosarul meu cu farse, vi le-aș fi împărtășit cu aceeași bucurie până mâine la ajunat.
De-un nimic m-am înpovărat cu ocazia prefacerilor vechii case a bunicii, în pragul colapsului. În vâltoarea avântului muncitoresc am uitat să imortalizez bucătăria și chilerul, instantaneele cu soba, geamul cât să așezi capcane de muște, păhăruțele pentru țuiculițe date pe gât înainte de zeama acrișoară, lada cu mălai… vor rămâne câteva pete colorate pe scoarța….
Aiurăm. Am ajuns în punctul degringoladei creative. Bine, n-a fost și n-o să fie una cu pretenții, culegem ce s-a prefirat mai dușilor noștri, și ai altora, din marile opere și ne încredem în sine, cu fiece an trecut, până la a ne așeza, nedrept, lângă dânșii, făloși de ispravă. Aiurez. Dar eu nu cred în aceleași semne și nici în metoda clasică de devenire: un poem, două… o carte, două… un song și un altul, un noian…. Sunt totuși încredințat că se pot număra casele edificate și după tragerea liniei de total să poți spune….
Că nu ești meseriaș. Că norocul nu-i totuna cu reala nevoie a unei comunități de-a se emancipa, stângace de la începuturi până la final, chiar dacă mijloacele și manipulații lor au pondere în perfecțiune diferită, mentalul necultivat, incapabil să discearnă corect, poate fi păcălit ușor. Ridici o mie de case cu același dram de cunoștințe, scrii o mie de poezii cu aceleași mijloace literare, cânți și scrii o mie de melodii cu aceeași știință și mai ales putință.
Le albiră tâmplele degeaba multora, furnizori și beneficiari, îmbărbătându-se că mileniul le-a adus necesarul lipsă. Naivitate totală. Cu ea mă lupt – asistent neputincios – de 30 de ani.
Îi citești de cum intră. Îngrijorați. Timorați că vor fi nevoiți să apeleze la cei cărora nu le-a dat credit măcar sărit nițel de jumătate, înainte de-a se apuca de lucru. Frământă mâini, ezită să deschidă gura, evită privitu-n ochi, se bâlbâie. (Nu e cazul țiganilor, nesimțul îi pune-n postura acuzatorilor. Sunt în stare să scoată vinovați din oricine și orice.) Apar însă și alții, spășiți, dezarmați. Le ierți (de-ai fi Cel…) păcatul neîncrederii. Tărâmul refacerilor, iadul faurului de acoperiș, nouă ne-a fost eden, o grădină urâtă, infectă, insalubră, darnică, însă, cu puținul bănesc în timpurile tranziționale, chinuitoare pentru păcatul de-a fi moștenit o meserie ,,înaltă”.
Casele noi erau de nasul firmelor de construcții, domni ingineri și șefi de șantier peste armate de neinstruiți, de jos în sus le era știința totală, centrau, pasau și dădeau goluri în buzunarele parveniților, precum aceștia în ale celor persuadați să le ,,ofere” plata nemeritată. Fiindcă oricât de pregătit ar fi un ins, nu poate face într-o zi cu mai mult decât un altul, nicidecum de ordinul multiplicării cu doi, trei sau chiar o sută. Ei zideau pe nou, noi ne chinuiam să smulgem zeci de straturi de carton de pe un acoperământ de lemn bătrân, încropit la vremea lui din ceea ce rămânea din copac mai prost, scândură de margine, din fel de fel de resturi, prinse de căpriori dintre cei mai…. De nedescris dimensional, de neidentificat ca esență. Doar cuiul te putea ghida spre un nume: brad, fag, stejar, prun, plop, vișin…. Nesigur și acesta. Unde sapă apa, lemnul putrezește și ținta intră ca-n brânză.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share