Propoziții pretențioase – Ajunam


Ne tot puserăm problema: cum om ajusta toate defecțiunile acoperișului lui nea Radu?
Cu răbdare. Fără, riscam agitarea unui pachet de nervi, declanșabil cu fiecare așchie afurisită, prinsă din turul pantalonilor până sub unghia degetului mic de la mâna stângă. Ori dreapta. Șansele erau fifty-fifty. Iar noi nu mai aveam deloc. Sute de cuie cu șaibă de tablă, fibră de scândură trasă prin țesala celor treizeci de ani petrecuți sub rânduri-rânduri de carton bituminat, căpriori unși cu zeamă de ploaie, hoarne prelucrate parcă de mâna meșterului olar. Te cuprinde alalia la o astfel de priveliște, momente de albeți te fac să-ți retușezi retina cu degetul arătător al mâinii drepte (sau stânga) și piere cheful de o nouă lucrare ,,imposibilă”. Să mai fii luat și în balon de proprietarul acoperișului ruină: ,,Nu mai bine cântai albada, pardon, lambada aia sau cum i-o zice, decât să bați tablă?” ,,Bune-s toate!”, zic. Ca să nu dau curs unei serii interminabile de învinuiri la adresa tatălui. Că ia lucrări după placu-i, că nu pot semăna nici pe departe cu ceea ce-și închipuie un tinichigiu normal: un acoperiș… omenesc. Cu scândură din miezul cel mai albior al bradului, cu tablă de așternut fără colțuri nenumărate și nepotrivite pentru ceea ce se poate numi relativ perfecțiune, măcar pe sfert. Cu…. ,,Să-l ajutăm și pe nen-tu!” Zicere…. Din panoplia expresiunilor parentale.
După atâția ani dacă mi-a rămas întipărit peticitul…. Zona coșului de fum proțopit pe partea din dos a casei cu întreg alaiul de operațiuni. Carton, strat cu strat mai deteriorat, mai plin de apă, fără să fi dat o picătură de sus de zile bune, cuișoare miriade pe metrul pătrat, încăpățănate, sfârtecând, în tentativa de scoatere, ceea ce părea a fi lemn, o spumă din esența cea mai moale a pădurii, un soi de burete putregăit. Iar el, moț în mijlocul aistei catastrofe, un castel miniatural în plină ruină, cărămidă lângă cărămidă. Dezastru. Se-nmoaie interesul, oftatul a neputință curge din rărunchi și zău, îți dorești orice altceva, numai să lași baltă facerea.
Încurajare: ,,Hai că ia omu’ și niște scânduri, să mai completăm pe unde e ruptă!” ,,Unde, bre, să înlocuim? Nu vezi că-i varză toată?” Și n-apuc bine să-mi termin pertinenta îngrijorare, că-mi și scap piciorul în pod, în cădere bruscă până-n inghinalul stângului, jupuindu-mi atâtea staturi de piele cât să dea sângele și să capăt acea albime facială caracteristică spaimei, durerii și nervilor întărâtați. Că de albire aveam eu chef atunci (!). Un semnal de alarmă ce confirma cele spuse, nivelul de deteriorare depășea procentual mai mult de jumătate. În astfel de situații bagi mâna în portofel și iei comercianții din Obor la negociere pentru cel puțin un doi metri cubi de cherestea prima.
Sau te rogi de pronia cerească să-ți acorde îngăduială la bătutul foilor, să nu crape scândura sub acțiunea feroce, dar necesară, a ciocanului de lemn, să nu sfărâme noi bucăți din horn, în plus față de cele ce deja s-au desprins tot robotind reparatoriu pe lângă el.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share