Spații Culturale – Râmnic, mon amour!


Să te ferească Sfântul să ai treabă la vreuna dintre instituțiile locale! De exemplu, dacă ești președinte de Asociație culturală, te duci la banca unde ai deschis cont și vrei să depui un ordin de plată pentru tipografie. Pentru că lucrătoarea te cunoaște (de, oraș mic, lume puțină), îți acceptă biletul, dar te trimite la un birou unde o domnișoară te informează că, în conformitate cu nu știu ce prevederi ale Uniunii Europene, statutul Asociației trebuie actualizat. Completezi (cu ajutor) un teanc de hârtii, dar nu este suficient. Mai trebuie un certificat de grefă. Nu știi ce-i ăla. Nici domnișoara nu prea știe, dar îți dă un model primit de la centru (banca este doar o sucursală). Te uiți și te miri; cine-l eliberează? Domnișoara de la bancă bănuiește că judecătoria. Pleci de acolo nelămurită și a doua zi iei drumul judecătoriei. Acolo – paznici peste paznici, nu intri nici mort, dacă nu te încadrezi în vreo „speță”. Afli totuși că de așa certificat s-ar putea să se ocupe registratura, dar ai venit în ziua nepotrivită. La registratură este program numai marțea și joia, două ore, în cursul dimineții. Cum este miercuri, pleci și te întorci a doua zi. Paznicilor le pari deja cunoscută, așa că te lasă înăuntru. Mai ai de așteptat vreo zece minute până la deschidere, dar deja mai sunt două persoane înaintea ta. Așa-i la noi; oricât de devreme te-ai scula și te-ai duce să rezolvi o treabă birocratică, vei găsi la coadă cel puțin doi-trei mai matinali decât tine. În sfârșit, intri și afli că ai nimerit bine, de acolo se eliberează respectivul certificat, numai că nu se poate să-l obții, fiindcă lipsesc cei doi grefieri: unul are un deces în familie, altul e în concediu medical. Poate ai noroc marți, săptămâna viitoare. Funcționara cu care discuți – o doamnă de la registratură – are milă de tine și te informează că-ți trebuie și o hârtie de la primărie, secția taxe și impozite. Pleci la primărie. Portarul te cunoaște și te trimite, greșit, la camera 1. Funcționara de acolo te trimite, corect, la camera 12. O găsești acolo pe o doamnă care era bătrână încă de acum 40 de ani, când ai venit tu în Râmnic, dar este bine, nu te mai trimite nicăieri, îți completează ea niște chestii în calculator, îți ia leul și-ți eliberează hârtia. Sunt toate șansele ca marți, săptămâna viitoare, să termini povestea cu certificatul. Hai liberare!
Numai de noroc să nu se sperie omul! Marțea, zi cu ghinion, pare a infirma tradiția: reușești să obții, după vreo două ore de stat pe hol și admirat oarece panouri, dar și scandaluri provocate de o „membră de partid” (cum se autointitulează) de etnie irelevantă, necesarul certificat. Răsufli ușurată și pleci cu el la bancă. Acolo rămâi fără senzația de triumf și satisfacție cu care ai răbdat mersul prin soarele arzător, pe străzi fără speranță de verdeață și răcoare: certificatul este bun, dar nu-i suficient: mai trebuie o adeverință care să ateste că Asociația este vie, funcționează și n-a suferit modificări de statut.
Pleci cu coada între picioare, ca celebrii euro maidanezi exilați de pe centru, în zona gării. Mai ai de așteptat o zi, înainte de a relua cruciada. Acasă, studiezi modelul de adeverință (ai unul, că orașul este mic și funcționarii te cunosc, așa că nu-și bat joc de tine). Confecționezi, cu lung suspin, unul în calculator, în vederea unui câștig de timp, a doua zi, când reiei drumul spre judecătorie. Acolo, aceeași îmbulzeală de etnie irelevantă, aceiași paznici (îți fac loc să intri și nu te mai întreabă unde te duci). Doamna grefieră apare destul de repede, se uită la tine cu milă și-ți ia modelul de adeverință din mână (îl ai și pe stick, dar nu-i trebuie ei așa ceva). Iar aștepți, iar admiri, iar te miri. Ești trezită din melancolie de glasul grefierei: ea a făcut adeverința, dar domnul judecător nu vrea s-o semneze decât dacă verifică actele constitutive ale Asociației. Norocul tău că ai venit prevăzătoare pe lumea aceasta plină de-amaruri și de chin. Dai jos de pe umăr geanta gen paporniță, în care încape conținutul unei tarabe din piață, și pescuiești de acolo dosarul cu actele în original. Funcționara zâmbește, ia dosarul și dispare cu el. Se întoarce după vreo oră, dar cu folos: are în mâini și dosarul, și blestemata de adeverință semnată și parafată de domnul judecător.
Pleci, dar mai puțin satisfăcută și mai puțin triumfătoare, roasă de sumbra presimțire că va mai fi nevoie de vreo adeverință, ceva, scornită peste noapte de niște minți odihnite de la centru. Dar nu, nu de aici va veni surpriza: funcționara de la bancă a intrat în concediu. Nu-i bai, îi ține locul altcineva. Și abia acum ai noroc în adevăratul sens al cuvântului: înlocuitoarea – în care recunoști o domnișoară cu care ai compătimit pe holurile judecătoriei – se uită la adeverință ca la Sfântul Graal, fiindcă pentru așa ceva ea se zbate de circa o lună: „Cum ați reușit?! Că mie domnul judecător a refuzat categoric să mi-o semneze”. Te miri și tu, apoi răsufli ușurată: nu mai este nevoie de nicio hârtie, poți băga papornița în dressing și dosarul în biblioraft, până la noi schimbări administrativ-bancare ai dreptul să te uiți la clădirea judecătoriei numai așa, în treacăt, de pe stradă, în timp ce gonești spre altă sursă de hârtii inutile.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share