Propoziții pretențioase – Agrafă


Mi se spune antipatic. Mi s-a găsit la ultimul control cetățenesc un diagnostic….
Starea de ghimpe mi se agravă încă de atunci, de la încorporare, și mai târziu, când, la Independența, am decis că merită să fac ucenicie în regie proprie ca sudor. Apoi, lăsat la vatră (Așa zicea și mama: ,,Puturosule! Un foc nu ești în stare să faci! – deh, nu pupasem încă țigancă! – Dormi. Râcâie și tu măcar în vatră, că se sting cărbunii!), ba am stat în coasta unuia, altuia, de-alde români cu pretenții reduse. Culminez astăzi cu unii de soi. Mi s-a comunicat, fără să am o umbră de îndoială asupra veridicității, printr-un…, că sunt indezirabil în fața mai marilor edili locali, că nivelul de ,,suferință” a ajuns la zero. De aceea și concluzia olacului: ca om ești de nimic.
Ce nu știu mulți. Așa am venit pe lume, între două versiuni pecetluite cu inexistența: să fiu suprimat din fașă sau să trăiesc ca și cum n-aș fi. Convenabil. Am stat în umbra ,,științei” urbane cu lejeritate, necontarea pe scena umbletului cotidian citadin mi-a deschis toate căile adevăratei libertăți. Prostul, nebunul și invizibilul sunt tolerați până la ignorare. Cât nu scot capul deasupra celorlalți.
Să-mi scape lingura din mână, nu alta. Cum, mă, să te ducă mintea, încețoșată de norii emeritismului, la a șterge din canalul Youtube, din furie, pe fondul unei mojicii puerile, Radio, doar fiindcă una dintre prietene și-a ,,permis” să pună mai mult de-un like la videoclip, ,,Ăsta-i… ce-mi place!”? Cum să te duci la primar și să te vaiți de îndepărtare din Forțele de Muncă – și nu fusese așa, se autopropusese -, doar ca să fii premiat la-mplinirea a 500 și ceva de ani de la atestarea orașului?
Am povestit ce mi s-a-ntâmplat la Focșani amu 17 ani? Dacă n-o fi-n Muzicanții…. Agente și agenți de propagarea ,,talentelor” confraților nu sunt numai la București. La o azvârlitură de băț, chiar două spre nord, Florin Grăjdeanu m-a asigurat că-s potrivit funcțiunii om-orchestră (ori om-robot, după ,,alintătura” lui Rechinu) în mândra și frumoasa capitală a porții de intrare în Moldova: Vrancea. Așa numim județul, după el botezăm și restaurantul unde trei luni și jumătate trecute am crezut că-s bun de-o ciorbă cu cântec. Că trupa se agregă până la sudura perfectă. N-avusesem timp să-mi dau seama că fusesem și acolo spin pentru un gând ascuns de suprimare, dar muzicănțească. De aceea, pentru a doua oară în viață, mi-am zis, la final, că trebuie să lupt, să mă împotrivesc, să demonstrez că exist și contez. Înfățișare directorului, prezentare a situației, argumentare…. ,,Da, rămâi, te plătesc…”, eram angajat legal, ,,… vii la program, nu cânți, stai pe scaun…” În primă fază m-am executat victorios, câștigasem cel puțin dreptul de fi câteva ore ostentativ.
Mi-am dat seama, cum și omul-motiv al digresiunii trebuia, însă, că nu pot schimba nimic. Și numai de milă, pe care-am simțit-o din plin prin gestul patronal, nu aveam nevoie din partea celor doi foști colegi. Din partea nimănui. A aiepta cu folos rămâne cel mai înțelept mod de a nu pica în plasa amăgirilor și încrederii altădată.
Suficient despre lăutărisme.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share