Fărădelegea lui Călin – DEmisi(z)A


Cu de toate. Cu drobul de sare și dulce ca mierea.
E datul dânsei să întoarcă situațiile pe câte fațete consideră. Norma, statutul, legea au nevoie de spațiul total cuprins între – ca-n definirea etapelor prin care trece omul de la naștere până crapă – bine și rău, spre a se delimita de efectele acțiunilor dăunătoare și a ține pe linia de plutire specia. Când uită, când nu știu, adaugă un articol sau alineat ceva mai încolo sau la o dată ulterioară. Dar nu ignoră posibilitatea îmbunătățirii.
Și nu este normal? Unde să se desfășoare urmărirea penală, nu în primul rând la locul faptei? Cam așa, cu o interdicție: pentru Al. 2, Art. 44. E mult spus, mai curând imposibilitate, una dintre chestiunile propuse duce procesul în derizoriu: încetează sau se încheie cu achitarea. Bucuria-mi de la Art. 61 se transformă în mâhnire la acesta, 63. Divergențele anterioare continuă la Al. 4, la nivelul procurorilor și mai jos, la organele de cercetare penală. Câștigător indiscutabil el; învinsul, nimeni altul: vătămatul.
Parcă nu se mai termină ,,reținerile”. Luat la chestionări judecătorul. Ai fost avocat al unuia dintre cei implicați în proces, ești rudă sau afin cu dânșii, până la a patra spiță din neam și altele, ai fost martor sau expert în cauză, ești tutore al uneia dintre părți, ai fost participant la urmărirea penală, procuror, mai există și o suspiciune rezonabilă de imparțialitate, pa! Altul la rând. Ori alții. De la Al. 2, Art. 64 caută și alte cusururi juzilor. Să nu fie în completul de judecată doi, trei… din aceeași încrengătură genealogică, să nu ocupe în viitor postura și la alte niveluri. Și nu poate fi cel care soluționează contestațiile la o hotărâre proprie.
Ca neștiutor mă miră rocada asta cu procurorul și judecătorul, chiar dacă împart aceeași instituție. Am tot trăit marasmul distincției. M-am înșelat. Tot un Al. 4 mă convinge de contrariul fostelor mele cunoștințe vag juridice. Cuprinsul Art. 65 întregește echipa celor ce au de stat pe margine, în afara sălii de judecată: procuror, organ de cercetare penală, magistrat-asistent și grefier. Aceleași cauze restrictive de la Art. 64.
Nesimțul domnește-n mulți, lipsa integrității nu mai vorbesc, ambele sunt creațiile lipsei de educație. Continue. La nivelul unde se emană adevăr și dreptate supreme, fără umbră de relativitate, n-ar trebui să existe. Mai ales ele, persoanele a căror știință este în primul rând legislativă. A te declara incompatibil nu poate fi un act urmare a obligativității, ci a regulii pe care n-ai voie să nu o știi. Persoanei ierarhic superioară îi aduci la cunoștință cu argumente privitoare la…, cred, destul de simple, nu cu ,,…arătarea cazului…” Cuvânt mai nepotrivit ca-n Al. 1 din Art. 66 n-am mai întâlnit. Inestetic.
Suficient să fie încrustat în scoarța Codului de Procedură Penală o dată. A doua oară parcă sună mai bine (ca bețivii ce se strâmbă facial la prima gură de poșircă, ca la următoarea să-i dea de gust și rafinament). Deloc. Oricui i se aprobă scuza sau pâra cu ,,arătarea”, poate invoca cine știe ce altceva. Dar Art. 67, lăsând deoparte această formulare defectuoasă, are rolul anihilării efectului lucrătorului inadecvat în slujba zeiței Themis, părțile din proces, procurorul ,,… pot face cerere de recuzare…” Oral (dar tot redactabil și prezentabil într-un proces-verbal) sau scris. Nu de două ori pentru același lucru, anterior respins, nu împotriva celor ce se ocupă de analiza recuzării, dar da și dacă magistratul-asistent și grefierul n-au ce căuta în instanță.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share