Fărădelegea lui Călin – Sa u b=0 |ă|


Filmele americane și….
Cum ne determină ele să credem că dreptatea merge până la capăt, că oricine se poate adresa în nume propriu sau ,,în solidar” (de la partea civilmente responsabilă) instanței. Un neadevăr testat pe piața de judecată românească. O precizare a Înaltei Curți…, la îndemnul procurorului general, reduce rolul celor ce nu au dobândit ,,calitatea de avocat”, echivalându-le prestația ca lipsă de apărare a inculpatului sau învinuitului. Ceea ce pare regulamentar, o normă strictă impusă încă din 1991 ,,privind exercitarea profesiei” avocățești. Și, fiindcă tot e să discutăm serios despre cine poate bate cu pumnul în masa apărării, cine poate lua taurii de coarne ca să dovedească nevinovăția clientului, s-o facem. Să ne uităm cum mai nimeni în lumea asta a profesiilor nu se poate lăuda că leapădă o robă ca să ia alta, să fie și acuzator, și apărător, dar și înțeleptul distribuitor de libertăți totale sau prizonierate provizorii. Nu toate deodată, ci separat. Vă jur, n-am nimic cu nimeni, nu contest pregătirea lor juridică, egală sau pe aproape. Îngrijorarea mea are legătură doar cu temperamentul, cu impulsurile și perspectiva din care fiecare vede locul părților și subiecților procesuali principali, patima sau echidistanța, cu oricâtă educație ar fi hrănite, nu se lasă potolită, respectiv înzestrată cu tact. De aceea nu mă pot împăca lesne cu această triplă calitate despre care Art. 88 se cramponează să o amintească, cu interdicțiile de rigoare, dar numai pentru câteva cazuri. Nu se permite avocația: soțului sau rudelor procurorului sau judecătorului până la gradul IV; oricărui martor citat în cauză; bineînțeles – aici în acord (major), chiar minimalizat (minor) la speța respectivă, cu mine – procurorului și judecătorului ce mai fuseseră parte în tevatura judecatei cu pricina; părților sau subiecților procesuali. Chestiunile alineatelor următoare, 3 și 4, țin de asistența juridică, când avocatul este desemnat din oficiu sau ales și de o altă limitare: nu poți reprezenta și nici asista părțile beligerante.
Ia să vedeți cum îi mai scapă Codului procedural câte ceva. Opinează Art. 89 că are obligație organul judiciar de a aduce în știința suspectului, inculpatului informația potrivit căreia unde-i unul pot fi și mai mulți. Avocați. Și că se consideră asistență juridică dacă măcar unul este prezent. (Dacă face doar act de prezență? Cum se numește?) Al. 2 permite reținutului, arestatului suspect, inculpat contactul cu avocatul, fără ca discuția acestora să se înregistreze audio. Însă în regim de securitate și supraveghere video. Motiv pentru care materialul nu va deveni probă, căci ce nu se aude, se poate citi pe buze. Și nu-i de niciun folos.
Așa deci. Nea vinovatul se poate autoapăra. Doar în cazul neputinței, nespecificată, și la aprecierea organului judiciar, el poate căpăta asistența. Parcă… nu era deloc astfel. Din oficiu…. Iar acum… obligație. La Art. 90 încă două paragrafe, lit. a) și c) creează aceeași impresie: prima, despre ,,necesitatea” unei minți educate în spirit legic să îndrume suspectul, inculpatul minor, când plusează cu stările de reținere sau de sănătate ale acestuia – se subînțelegeau; a doua când induce vinovăția și se ante pronunță privind pedeapsa, cu un minim de 5 ani pentru cauza presupusă, aparent potrivită finelui procesului.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share