Cenaclul Alexandru Sihleanu – 5 Octombrie 2019

LIBERTATEA NOASTRĂ, CU PREȚUL NOSTRU PENTRU LIBERTATEA NOASTRĂ, ESTE CINICĂ

Sâmbătă 05 octombrie, membrii Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat s-au întâlnit la Clubul „Femina” la un eveniment editorial, lansarea romanului Țara zidului amar, Ed. Rafet, 2019, autor Constantin Marafet. Deschiderea „sesiunii de discuții” a fost făcută de managerul Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, prof. Violeta Vîlcu: „Bună ziua, în calitate de gazdă. Astăzi lansăm cartea Țara zidului amar a veșnicului Marafet. Este prezent și dl primar Sorin Cîrjan. Să dăm cezarului ce este al cezarului și dau cuvântul dlui Florin Dochia”.
Florin Dochia: „Sunt încântat să fiu astăzi, aici. Sunt membru USR, mă bucur să fiu la Râmnicu Sărat, vin de la Câmpina, un oraș cam ca Râmnicu Sărat. Am lucrat și lucrez în cultură, este un lucru deosebit. Importanța care se dă culturii aici, mă entuziasmează. Mi-a plăcut să mă plimb prin oraș. Mă bucur că sunt mulți scriitori aici. Am remarcat zilele trecute, că aici are loc un concurs „Titel Constantinescu”, un lucru deosebit care nu se întâmplă în orașele chiar mari. Este al doilea roman al lui Constantin Marafet, el fiind poet. Nu știu de ce poeții s-au apucat să scrie romane. Se cunosc câteva cazuri: Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu. Pe urmele înaintașilor celor doi, scrie, scrie foarte bine. Poeții care ajung la maturitatea creației lor scriu romane, o poetică în proză. La început a fost poezia. La toți am văzut interesul pentru stil, pentru poetică. Romanul acesta este o datorie pe care și-o asumă Constantin Marafet, pe care și-a asumat-o și în romanul trecut, și la fel Viorica Răduță, de o duritate a frumosului, un portret al acestui oraș, într-o anumită perioadă, intrat în istorie. Constantin Marafet vine și completează imaginea orașului, a oamenilor. Modelele din realitatea concretă din acest roman îmi sunt cunoscute, la fel și întâmplările petrecute. O analiză foarte pertinentă a făcut dna Mioara Bahna, care nu este aici din motive de ședință la filiala Bacău. Țara zidului amar este o carte a unui poet care spune lucruri într-un anumit fel, cu amintirile sale să te așezi în sufletul personajelor. Acest personaj, Victor Dumitrescu, este un om liber și îl știu că mi-a fost profesor. Constantin Marafet îl descrie pe cel pe care l-am cunoscut. Aș zice că este un roman de ficțiune. Îmi aduc aminte de Remedios dintr-un Veac de singurătate chiar urcă la cer cu aripile deschise. Așa ceva face Constantin Marafet, lucrurile sunt foarte amestecate. În interiorul facțiunilor politice sunt alte facțiuni. Eu, Victor Dumitrescu vreau să mă eliberez din colivie, dar sentimentul de libertate afară dispare. Este adevărul adevărat și adevărul juridic. Este un om puternic, mic de stat, este un învingător. Al doilea personaj feminin, Anastasia, este o altă dramă, într-o logică foarte strictă este drama anchetatorului. Acțiunea se petrece în obsedantul deceniu 80, cum spunea Marin Preda. Șarpele este unul dintre anchetatori care îl anchetează pe Dumitrescu care încearcă să se închine, iar Șarpele face un atac de panică. Asta o face Constantin Marafet. Este un instinct cultivat de-a lungul vremii. Poate că are în bagajul lui genetic Constantin Marafet amintiri care ne emoționează. Fiind poet și romanul este scris cu această încărcătură de simfonie, un prozator bine așezat în romanul lui.
Violeta Vîlcu: Mulțumim pentru cuvintele frumoase. La mulți ani de Ziua Educației. Voi da citire recenziei dnei Mioara Bahna „La granița dintre trecut și viitor” – Constantin Marafet: Țara zidului amar „Fără îndoială, noul roman al lui Constantin Marafet scoate la iveală, încă o dată, după „Răzbunarea mierii”, carte ale cărei ecouri continuă să apară, un prozator talentat, cu un parcurs literar firesc, fiindcă, după mine, un scriitor autentic, mai devreme sau mai târziu, ajunge să abordeze și acest domeniu complex, însă romanul, mai mult decât alte genuri literare, presupune maturitate, experiență de viață suficientă și, nu în ultimul rând, achiziția unor instrumente de lucru adecvate unei asemenea întreprinderi deloc ușoare. Pus, de la început, în privința realizării stilistice, sub semnul calofiliei, acest nou roman trece, la nivelul conținutului, și dincolo de fruntariile naționale, împreună cu personajul adus în prim plan, Victor Dumitrescu, a cărui perspectivă asupra lumii în care trăiește se alătură celei a naratorului obiectiv, panoramându-se, prin ambele voci, dar și prin ale altor personaje, fragmente de imagini care au alcătuit România comunistă, în primul rând, dar și alte părți ale lumii contemporane ei, de pildă, Franța și, mai ales, Germania, cu care, vrând-nevrând, personajul central interacționează din plin… Între acțiune și analiza celor trăite ori dorite, personajul în jurul căruia se construiește nucleul epic evoluează dezvăluindu-se, de la început, ca o personalitate cu o luciditate dureroasă, în privința situației țării și poporului din care face parte, încât, prin aceasta, i se revelează, poate mai mult decât altora, zone de realitate inadmisibile pentru o lume normală și a căror contingență nu poate fi ignorată de mințile limpezi ca a lui. Romanul propriu-zis este cuprins între două „confidențe” ale naratorului, privitoare la „vremea aceea” (când, asemenea celor mai mulți, el însuși se simțea „arestat în somnul rațiunii, manipulat” și nu ajunsese să conștientizeze dimensiunile anomaliilor instalate în lumea românească, unde „străzile erau pline de morți vii, care zâmbeau aiurea și se țineau de mână să nu rătăcească drumul foamei și al întunericului spre cimitirul cosmic”) care a fost sursa de inspirație pentru carte și bilanțul propriei acțiuni materializate în scrierea acesteia, naratorul concluzionează, făcând totodată, retoric, și o previziune deloc optimistă, susținută, desigur, de lecțiile de istorie ale omenirii: „Aplaudați! Așa a fost ieri, așa e azi. Așa va fi și mâine?…” Romanul aduce de la început, în prim-plan, un personaj al cărui nume ar fi trebuit să fie o sugestie a menirii lui de a învinge, numai că, dincolo de posibilitatea de a-și trăi o parte din viață făcând ce știe, ce îi place, însă departe de țara pe care o iubește realmente, restul existenței face din el un învins, o victimă a unui regim politic totalitar, criminal. Dar ceea ce îl ucide realmente pe Victor Dumitrescu, eroul cărții, este faptul că, după ce străbate cam toate bolgiile infernului comunist, este exilat din propria țară, ajunge să-și facă un rost în Germania (unde este abandonat/aruncat cu familia dintr-un tren și lăsat pe câmp), vine marea revoluție românească din decembrie 1989 și personajul decide să se întoarcă acasă. Surpriza devastatoare (care, de fapt, îl omoară) pentru idealistul profesor de la facultatea de jurnalism, de unde fusese dat afară, ca „dușman al poporului”, este să-i găsească în funcții foarte înalte tot pe criminalii care îi distruseseră viața înainte de așa zisa revoluție. Acțiunea romanului începe în 1980, în plin derapaj al comunismului, și se țese din întâmplările care se construiesc în jurul personajului principal, după ce acesta se întoarce în țară din Franța, unde, cu prilejul unei vizite – permise de regim! – reușise să ducă la Paris manuscrisul unei cărți a sale și o scrisoare în care dezvăluia pentru Occident atrocitățile inimaginabile pe care un regim politic ostil propriului popor îl instaurase în România. Având posibilitatea să facă, în urma experiențelor directe, comparație între a fi sau a te simți „o păpușă coordonată de alții” și a trăi „magia libertății”, personajul, în pofida statutului oarecum privilegiat de universitar la o facultate aflată mai mult decât toate celelalte, sub umbrela ideologiei comuniste, servind-o și, în special, contribuind la configurarea ei, alege, prin urmare, un drum care îl pune, din capul locului, pe o poziție antagonică față de regimul politic din țară, iar consecințele nu întârzie să apară, începând cu reproșurile-amenințări ale unui coleg de facultate, secretarul de partid al instituției. Problematica romanului se construiește alert după principiul bulgărelui de zăpadă: de la Victor Dumitrescu, de la gestul lui de a denunța în Occident minciunile propagandei comuniste și, implicit, situația gravă a românilor, pornește avalanșa care îi adună pe toți cei aflați în preajma lui sau care demonstrează, fie vag, că l-ar susține în acțiunea lui denigratoare față de partidul comunist și, ca o consecință, de conștientizare a anormalității. Sunt luați, așadar, de acest vârtej, inși care înțeleg prezența anormalului în viața lor, personaje care devin paria pentru regimul ce se vrea și se propune, la vremea respectivă, cel mai bun din lume, le sunt distruse destinele, încercându-se chiar dispariția lor fizică. Cartea aduce, deci, o lume năucită de absurdul devenit stăpân pe viața aproape fiecărui individ, în parte, dar și pe a țării, astfel de întâmplări tragice care au punctat istoria ultimilor ani ai comunismului românesc, dar și epoca postrevoluționară sunt redate verosimil de narator, care amintește traiul sufocant, chinuitor, inuman la care mai marii regimului îi obligă pe oameni, căutând să le cultive spaima, asumarea tăcerii și a oricărei umilințe, în schimbul unei vieți aproape larvare. Într-un asemenea context, apariția unor conștiințe treze, capabile să încerce să aprindă lampa lucidității și pentru alții este o raritate, iar Victor Dumitrescu este un asemenea personaj, din familia celor care nu ezită să-și spună punctul de vedere, cu atât mai mult cu cât acesta slujește dreptății, corectitudinii. Amestec de inteligență și naivitate – pe care i-o remarcă și anchetatorii/torționarii – el visează și crede că lumea se poate schimba, că binele nu are cum să nu învingă, de vreme ce este firesc să fie așa. De aceea, este surprins când e dat afară din facultate, e surprins când, drept urmare, foștii prieteni sau cunoscuți îl evită, e surprins când se dărâmă biserici și oamenilor le e frică să protesteze, este surprins când el și familia lui sunt atacați în toate sensurile și din toate părțile, este surprins când abia de găsește de lucru, să care, până la epuizare, cu roaba materiale de construcții pe un șantier, e surprins când, în plină noapte li se dau, lui și alor lui, zece minute să-și strângă bagajele, sunt aruncați într-un tren și trimiși în Germania, pe un câmp, tot în plină noapte, e surprins de generozitatea nemților care îi primesc, îi găzduiesc și se poartă – contra muncă, pe care chiar el o cere, pentru a-și plăti hrana și adăpostul – omenește cu ei, e surprins când ajunge să lucreze și să trăiască firesc, conform cu nivelul lui de pregătire, dar mai ales, este surprins când, după decembrie 1989, deși soția și fiul rămân în Germania și-l avertizează și pe el că n-ar fi bine să se întoarcă, el face, totuși, drumul înapoi, în țara căreia îi dusese dorul, ca să sprijine revenirea la democrație, însă descoperă că se schimbaseră doar denumirile, că foștii torționari au rămas la butoanele țării, așa cum aminteam, ca primari, miniștri, generali etc., numai că se proclamă capitaliști, dar folosesc aceleași metode de a rămâne deasupra, inclusiv violența – sub toate aspectele – față de cei care au curajul să li se opună. Și, nu în ultimul rând, Victor Dumitrescu este surprins să descopere, prin cinismul unuia dintre foștii lui torționari, că inclusiv soția lui, Anastasia, rusoaica din Cecenia, cunoscută în vremea studiilor lui la Moscova, care îl urmase din dragoste peste tot, semnase, ca „Rusoaica Albă”, un angajament la securitate, dând numeroase note informative despre el. Atenția naratorului îi urmărește, rezumativ, și pe câțiva dintre cei ce, la rândul lor, au ales să rămână oameni, să-i fie cât de cât aproape lui Victor Dumitrescu, devenind, uneori la scară și mai mare decât el, victime ale regimului, prilej pentru a face o trecere în revistă a vieții din temnițele comuniste, din sanatoriile de psihiatrie unde erau internați unii dintre dușmanii politici, cu scopul de a fi exterminați etc. Realismul romanului îi ia locul, în final, agonia lui Victor Dumitrescu, plecat prematur din lumea de pe pământ spre părinții și bunicii care l-au educat și împins pe drumul dreptății, al corectitudinii, cu a căror întâlnire se încheie cartea. Așadar „Țara zidului amar”, titlu al cărții lui Victor Dumitrescu și al romanului publicat de Constantin Marafet, este o scriere-document chiar dacă, așa cum menționează naratorul în „Confidențe doi” „nu a fost cazul să mă documentez pentru acest roman”, fiindcă aduce, din nou, alături de alte creații ale altor scriitori, spre neuitare, sub ochii cititorilor, mai ales ai celor tineri, imaginea dezastrului pe care l-a trăit lumea românească sub comunism și care poate să se întoarcă oricând dacă luciditatea se pierde și totalitarismul revine pe prima scenă.”
Sorin Cîrjan (primarul orașului): „Oameni buni, nimic nu este întâmplător! Astăzi este ziua Educației. Mi-a atras atenția ultima frază din recenzia dnei Bahna. Am uitat că mi-a fost foame sau sete, mi-a fost o frică de securitate. Dacă nimic nu este întâmplător, dvs. puteți aduce lumina, dar păstrați-vă așa cum sunteți. Nu știu cine a gândit, Victor Dumitrescu sau Constantin Marafet? (Și a citat „Confidența unu”) „Pe vremea aceea eram o legumă. O mare legumă. Arestat în somnul rațiunii, manipulat, folosit ca o cârpă cu blazon. Trăiam într-un somnambulism în care coșmarul era fericirea supremă. Străzile erau pline de morți vii, care zâmbeau aiurea și se țineau de mână să nu rătăcească drumul foamei și al întunericului spre cimitirul cosmic. Deșurubam cu migală piulițele de la inerția universală a destinului și nu se întâmpla totuși nimic. Nu știam cine sunt. Călăul sau victima?” Dați-mi voie să schimb verbele din „Confidența unu” . Bateți-vă pentru dreptul de a fi liberi!”
Florin Dochia: „Dl primar reușește să ne manipuleze. Fără metafore, să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Exista ceva care se numea internaționalismul socialist. Fiți foarte atenți și dl primar a spus bine. Cuvintele erau altele, dar sensul era același. O luăm creștinește. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” Întâi te iubești pe tine și apoi pe cel de lângă tine. Individul este mai important decât comunitatea, dar comunitatea este realizată de individ. Mă bucur de această carte. O face cu mijloacele stilistice care-i sunt la îndemână. Citește și dă mai departe! Mă bucur că sunt aici.”
Mihail Constantinescu: „S-a vorbit mai mult de structura ideatică. Eu vreau să vorbesc de arhitectura romanului pe care Constantin Marafet și-a făcut-o. Romanul Țara zidului amar de Constantin Marafet este o construcție epică cu o arhitectură impresionantă, unde își dau întâlnire artele interferându-se. Scriitorul se dovedește un fin artizan, utilizând cele mai variate modalități pornind de la întrebuințarea meșteșugită a modurilor de expunere unde se remarcă mai ales descrierea, autorul fiind un excelent creator de atmosferă redând cu succes culoarea timpului. Un fin artizan care topește aurul cuvintelor în forme unice. Cartea reprezintă o treaptă în evoluția romanelor sociale, amintind de marile creații epice aparținând unor creatori ca: Marin Preda, Petre Popescu, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru. Ea reprezintă o realizare deosebită, nu numai a autorului, dar și al prozei românești contemporane. (Dlui Constantin Marafet, autorul romanului Țara zidului amar) Străbătând cu pasul rar,/ Țara zidului amar,/ Urcă astăzi spre Olimp/ Cu al nemuririi nimb”.
Valeria Popa: „Cartea pe care a scris-o romancierul Constantin Marafet, carte într-un fel ca o biblie, te face să o citești și chiar să o recitești. Eroul principal are o suferință pentru care este exclus din societate. Este o carte care trebuie citită paragraf cu paragraf pentru a spune nepoților despre vremurile trăite. Doresc ca această carte să fie ecranizată.”
Dan Dinu: „N-am citit romanul. Nu știu ce aș putea adăuga. Dl Constantin Marafet este un răsfățat al muzelor. Heraldica Râmnicului Sărat este un cal răsfățat Asta am înțeles eu din carte. În pricipal astăzi am primit o veste bună. Este ceva extraordinar, cartea este aproape ceva de elită. Cartea de buzunar ar trebui să fie la îndemâna tuturor. Aici, la Râmnicu Sărat mă simt ca într-o familie. Promit să o citesc.”
A urmat un moment muzical cu Manea Agheană și chitara sa, care a interpretat Și totuși există iubire (A. Păunescu), Cântec de oameni (Vali Sterian), câteva melodii despre pace și a încheiat în aplauzele asistenței cu Andrii Popa.
Florin Dochia: „Mulțumim dle primar pentru cuvintele adresate cu altă încărcătură semantică!”
Liviu Nicolae: „Am încercat cu mijloace modeste să pătrund în gândurile și intenția dlui Marafet. ȚARA ZIDULUI AMAR (roman) de Constantin Marafet „Romanul acesta pe cât de complex este, pe atât de incitant și de tulburător pentru cititorul atent și cunoscător, din toate punctele de vedere – autorul a realizat cu deplin succes narativ și creator tipul de roman total. Asistăm, ca într-un film de pe genericul marelui ecran, la o adevărată încrengătură de destine umane, fără precedent, într-un roman total, care derulează prin fața fața ochilor noștri circa un deceniu și jumătate din istoria zbuciumată a R.S.R. (1980-1990), dar și după schimbarea regimului politic din România, până prin anul 1995. Foarte corect și obiectiv, autorul prezintă „sine ira et studio” (fără ură și părtinire) faptele care s-au succedat așa cum au fost ale unui întreg sistem statal sub toate fațetele sale: politic, social, cultural din medii și domenii diverse: universitar, rural, penitenciar; în acest vârtej tumultos sunt atrase personaje cu tipologii, temperamente și caractere diferite: profesori, scriitori, agenți sub acoperire. Romanul, în întregul său are în intenția autorului, dl. C. Marafet, o funcție total etică: moralizatoare și educativă cu ample valențe sociale pentru cetățenii României de astăzi. În literatura actuală, cartea autorului este unică prin profunzimea analizei de introspecție: este compusă dintr-un ansamblu de secvențe cinematografice, în care găsim vieți complexe (prof. universitar Victor Dumitrescu, soția lui Anastasia, prof. Dromihete, mama Lina, colonelul Șarpe de la C.S.S., avansat general în S.I.E., prodecanul de la Academia de Studii Sociale și Politice (1989), Prodan, devenit ministrul educației naționale (1995). Toate aceste vieți complexe, vii cu ani bogați în evenimente din arealul citadin, dar și geografic din cel sătesc, sunt prezentate într-o perioadă istorică frământată, cunoscută și trăită de autor. Nu este de ignorat, potrivit metodei structuraliste europene, lansată de lingvistul ceh Jack BiK, problema limbajului din roman: cititorul va descoperi, cu plăcere, o limbă curată și expresivă, în care se țese o încrengătură de destine umane, totul lăsând impresia că romancierul M.C. face din prezent istorie și din istorie prezent pentru neuitare. De altfel, limbajul întâlnit are 3 (trei) paliere: limbajul academic, cel al limbii literare, limbajul de argou din penitenciar și limbajul uzual sau colocvial popular din lumea satului: (- Ghini, fă, Tudorițo!… – O hi sărmana, mama Lina, că ghini nu i-o hi!). Stilul folosit de autor, dublează cu rafinament limbajul uzitat, ieșind în evidență calitățile generale (claritatea, proprietatea, precizia, corectitudinea) și calitățile particulare (naturalețea, armonia și finețea). Aprecieri finale/Concluzii: Ne aflăm în fața unui autor autentic, de certă valoare literară, care uimește prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică, prin alegerea unei tipologii diverse de personaje la fel de complexe, în traiectoria acestora prin viață. Toate aceste aspecte vor face și curios pe cititor, incitat să urmărească drumul ales de eroii (pozitivi și negativi) ai cărții, care, este atât de aproape de noi, încât poate fi oricând un excelent scenariu de film artistic, cu mult peste valoarea filmului „LA GOMERA” de Corneliu Porumboiu. Titlul romanului (ca, de altfel, întreg conținutul) este o metaforă în proză, simbolizând: – ȚARA – R.S.R. – ZIDUL AMAR – sistemul regimului social, cultural, economic și politic, un zid de netrecut, care a lăsat o amărăciune totală în sufletele oamenilor din România. Propun juriului, pentru calitățile sale de roman total, cu titlul „Țara zidului amar de Constantin Marafet la premiul anual din 2020, cu prilejul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu” de către Centrul cultural „Florica Cristoforeanu” și Consiliul Local Municipal. Propun comisiei naționale de la București, acordarea premiului național a U.S.R. pe anul 2020 la secția roman pe dl C. Marafet din Râmnicu Sărat, jud. Buzău, cu opera literară „Țara zidului amar”, membru al Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”.
Gina Nechifor: „M-am născut în țara zidului amar. Am crescut în acest spațiu concentraționar de tristă amintire. Citind deunăzi cartea cu acest titlu, m-am simțit manipulată. A făcut ce a vrut ea cu mine. M-a debranșat de la marasmul cotidian și m-a conectat la niște vremuri triste, în care caii mureau când voiau câinii, când „ciorile”, ipochimeni adumbriți intelectual și sufletește supraviețuiau marginal, într-o lume schilodită, o lume pe care ideologia comunistă o făcea uneori absurdă și poate incredibilă pentru noi. Citirea acestei cărți mi-a dat fiori pe șira spinării. Mi-a amintit acele vremuri în care, dacă nu acceptai să trăiești după o coregrafie impusă, printre piruete omagiale, riscai să fii torturat fizic și psihic în abatoarele comuniste. Mi-a amintit despre un sistem care îți fura valorile personale, zenitul, obligându-te să trăiești într-un pat al lui Procust unic și inflexibil. Altfel ți se sfărâmau oasele în temniță ca personajului Sebastian „legat ca un câine de pripas, din acela sălbăticit de ura și indiferența oamenilor”. Dincolo de aceste ziduri se înalță un alt fel de penitenciar, colectiv, în care îl găsim pe Victor, intelectual patriot ce-și trăiește drama sub cerul liber, vânat permanent laolaltă cu familia sa de călăi, cu ochi albaștri. Spuneam la început că „Țara zidului amar” e o carte care m-a manipulat. Și mulțumesc dlui Constantin Marafet pentru aceasta. A fost un timp câștigat. Am servit această carte în porții mici, raționalizat, așa cum mâncam pe vremuri pâinea, firimitură cu firimitură, ca să-mi rămână și pentru mai târziu. O lectură de care m-am bucurat sincer, nedisimulat. Plăcerea lecturii a venit nu numai din povestea citită, din narațiunea propriu-zisă, ci și din lirismul ei, din emoția indusă de bijuteriile lexicale picurate desăvârșit. „Frica, cu mâinile murdare, îi sugrumase deodată pe toți cei prezenți. Azi timpul avea picioare de plumb, se târa ca un melc de aur în clepsidră, în ziua în care dorm copacii în picioare precum caii înainte de a galopa spre rai. O tăcere ca în constelația nuferilor se așternu deodată în camera fără ferestre, (cerul încremenit între parantezele orei 3), cerul cu o față cadaverică, era fixat deasupra orașului în 4 cuie, fără nicio cută, uniform”. Blaise Pascal spune: „Citești o carte și la sfârșitul ei, în loc să vezi că ai citit un autor, găsești un om.” Așa am găsit și eu: un om care nu doar stă în mijlocul cuvântului împrumutându-l din el însuși, ci îl și mântuie, ne mântuie de indiferență, de lipsa unui vis de uitare. Un om care suflă peste cărțile sale puțin din strălucirea darurilor pe care le-a primit. O agrafă de lumină cu care prinzi perdeaua timpului”.
Safta Leaută: „Am trăit vremurile din roman și acum mi-e frică să spun, nu știu cui îi spun. Dlui Constantin Marafet, autorul romanului Țara zidului amar: „Nu i-aș face propagandă/ Că scoate cărțile pe bandă./ Îi convine clar i-o spui,/ Doar e editura lui.” „Scrie mult, se vede truda,/ Cărți ce au mare succes./ Fiindcă-i muntean de la Buda,/ Îi strâng mâna fără niciun interes.” „Când îi place câte-o doamnă,/ Își dă arama pe față,/ Dar asta nimic nu-nseamnă,/ C-o ratează la mustață.” „Scrie mult și scrie bine/ Și mă-nvață și pe mine,/ Cât pot să scriu, să țin pasul,/ Dar să nu țin pe sus nasul.” „Stă ca tunul pe afet,/ Unul zis și Marafet,/ Ce face la cărți prefața,/ La urmă-i râde mustața.”
Nicolae Constantinescu: „(Domnului Florin Dochia) Eu sunt Dochia Florin,/ Astăzi pe la Râmnic vin,/ La cel care a scris cu har,/ „Țara zidului amar.” „(Domnului Constantin Marafet) Astăzi am primit în dar/ „Țara zidului amar”./ Așa carte vezi mai rar,/ Ca un bocet literar.” „(Victor I) Victor mult a suferit/ De comuniști prigonit./ Călăi cu ochii albaștri/ Sunt mai reci ca niște aștri/ Și atunci când a decedat,/ Tiranii l-au înjurat.” „(Victor II) Victor eroul martir/ A plătit al vieții bir!/ Zbuciumat al său destin,/ „Șarpe” înțeapă cu venin!”
Aneta Pioară Țâru: „De la început felicit pe dl Constantin Marafet, autorul cărții care s-a lansat astăzi, Țara zidului amar. Consider că dl Marafet este pe drumul cel bun privind maturizarea scrierilor în proză. Constat că stilul abordat de autor este aparte, folosind limbajul literar, dar și din limbajul popular.”
Constantin Marafet: „Bună ziua! Vă iubesc! Știți acest lucru, dar vă mai spun acest lucru. Vă îmbrățișez! Sunt emoționat de prezența dvs. emoția m-a cuprins chiar de la primele ore ale dimineții, am ieșit pe verandă și în căușul palmelor am spus: te iubesc! Am primit apoi un mesaj emoționant: „bunule al meu confrate…” de la Traian Cristea care înainte de operația pe cord, a ținut să citească romanul. Trebuia să scriu acest roman. Știam că Florin Dochia i-a fost student lui Victor Dumitrescu și i-am trimis cartea. Îmi cer iertare pentru toate lașitățile mele și dvs. ați avut astfel de momente. Sunt oameni care au avut tăria să-și păstreze crezul ca Iisus pe cruce. Este vorba despre o conștiință, despre un om. Ficțiunea în acestă carte bate realitatea. Trebuie să faci ficțiunea reală. Cineva mi-a spus dacă scriam înainte de 90 cartea, eram împușcat. Nu-i timpul trecut. Vreau să fiu împușcat cu cu un glonț de argint, de trandafir. Am vrut să vorbesc despre omul pe care l-am cunoscut. Este ca o datorie de conștiință. Vorbeam despre libertatea de expresie. Trecerea de la așa-zisa revoluție, nimic nu s-a schimbat. Șarpele a ajuns general. Bucuria mare a mea este să citiți cartea și dacă nu ați pierdut 3-4 ore citind-o, dați-mi un semn și spuneți-mi. Eu îmi duc doar povara mea. Eu doar prezint un aspect.””
Vă invit la autografe!
Sâmbătă, 12 octombrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Mioara Zaharia. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share