Propoziții pretențioase – Aglica


Săptămâna mare. O televiziune română, 2, o Sală de Palat, un club Nautilus descendent dintr-o casă celebră, Eliad, o seamă de oameni de seamă, locuri nesperate la index. Să-ți dorești a-i cere popii să-ți zică de aghios.
Vrei sau nu, dup-o astfel de tevatură ți se întoarce celălalt obraz al realității. Ajungi în orașul natal, banalul, și nu te mai întreabă nimeni al cui ești. Telefon, email – moarte. Scenariile se întrec în puncte culminante, conspirația devine viabilă. Muzica-și pune-n cui sculele.
Un ciclu inevitabil, sunt la rând și alții, fie ei aceiași vechi și antici dinozauri. Artiști de marcă. Precum și scriitorii. De vreo două zile robotesc prin lucrușoarele strânse cu grijă în anii de glorie ai lui Vasile G., purtându-le din dulapurile-arhivă într-un altul, atotcuprinzător. Prilej numai bun pentru o concluzie în baza căreia orice contemporan și-ar depune, ca muzicienii, armele interpretative și creative. Stiloul jos, dragi confrați! Agrăim limba mutului analfabet! Teancurile de literatură, stivuite-ntre atele și sfori, îndeamnă la tăcere și reflecție definitivă, sutele de tomuri strămutate pun mintea pe bigudiuri.
Terminasem. După clipe de exasperare, fără soluții în fața atâtor autori și subiecte, tot mai mulți cu fiecare vraf extras din rafturile vechiului mobilier, dădui să mă relaxez, să mă înscăunez mulțumit de jumătatea de ispravă. Doar ce înnobilasem noul colț al gratuităților și noul dulap cu câte două exemplare din revista epigramiștilor la care sunt părtași vreo doi dintre localnici, când colega…. ,,Ai primit un plic.” Îl preiau cu certitudinea că un număr proaspăt de înțepături în catren îmi parvine spre a-l preda celor în drept. Mai alb, gata să jur, de la distanța mâinii întinse, că semnul distinctiv, un colț decupat, era la locul lui. Deloc așa. La destinatar eu, la expeditor, fără să conștientizez, câteva secunde, mă agățai de-un Niculescu închipuit Valeriu. O confuzie totală. Prenumele corect era Emil. ,,Bă!”, îmi spun, ,,De când n-am mai primit o scrisoare caligrafiată de mână…”
A trecut un secol agățat subiectiv în coada unui mileniu al nebuniilor mondiale. Cele știute. Cele închipuite. De domnul Emil Niculescu mă leagă… Amphitrion. Revista finalului anilor ’90, între ale cărei coperte am cuprins cu nesaț coloanele îndrăznețe, limba sprințară a dânsului, un adevărat explorator al formei vocabulelor. Și încă două discuții de pe urma cărora nu poți rămâne indiferent. Prima despre moștenitorii numelui Bătăturescu, unul dintre agnați, profesorul meu de franțuzire, Radu și despre primul posesor al înclinației spre cele jurnalistic-poetice, Nae. După ceva vreme, am fost surprins, ca și deunăzi de epistolă, de un gest rar – câteva copii din creația acestuia -, administrat cu bunăvoință și preocupare. A doua întrevedere, cu repercusiuni benefice, s-a petrecut la Casa Berarilor. Dintr-o neașteptată întâmplare. După un ,,copios festin” cu pizza pe terasă, vederile descătușate de miopia foamei se opriră într-o revistă plimbată cu fudulie. Spații. Palma peste frunte, mâncărime-n picioare și-un cuișor în cerebel. Cine-o mai fi? Patru buzoieni: Cicu, Mănăilescu, Macovei și… Emil. Ce nu mi-a lăsat loc de tras căruțește: ,,Domnule, m-am întrebat de ce un muzician ar găsi de cuviință să scrie despre jurnaliști.”
Chiar și eu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share