Propoziții pretențioase – Afânai


Cauza majoră a sistemului adoptat…. Când n-a fost una?
Cum… ca să? O secundă gândire. Pe dedesubt sau în afară. Două posibilități probate, viabile. Cu două tipuri de jgheab, cu trei dimensiuni diferite. Primul prins înainte ca tabla să-și ocupe locul pe acoperiș în câteva cuie. La final, prinderea așa zisului ciubuc cu profilul trapezoidal în trei laturi, ambutisat după forma celor patru cute ale tablei. Plus reglajul. Mirajul liniilor perfecte. Al doilea, la clădirea biroului, fiindcă nu participasem la feritoarea de ploaie, același model, micșorat, agreat în cele din urmă de nevoie, a primit montajul în exterior, cu holțșuruburile la vedere, dar mascate oarecum de spațiul mic dintre zid și partea din spate a ulucului. Acesta, ultimul, cu formă în secțiune apropiată literei C, montat tot în afară, însă niciun moț de autofiletant la vedere, cu profilele prinse înainte, altfel…. Noutate. Scara în două părți, două scânduri sub unul dintre picioare, ca să nu repet figura cu atracția bruscă la sol, una sprijinită de zid, destinată unuia dintre ajutoare, pentru poziționarea în locul potrivit, cât timp înfiletam șuruburile în locuri esențiale. Prima bucată, a doua și o bucată mai scurtă în capăt.
Depășisem cu mult ora programului normal în ziua agrară de muncă înainte de culesul oficial al orzului. Pe la șase ale după-amiezii, Fane ne puse întâia dată întrebarea, indiscretă, dacă mai stăm. Ce întrebare. Improprie. Munceam pe ruptelea, în bătaia unui vânt ce spulbera de pe bancul ,,închiriat” tot ce nu îndeplinea criteriul unității internaționale de greutate, kilul, cu dificultate. Și noi am fi plecat ca nepăsătorii, conștiința însă…. ,,Mai… stăm!” Planul de muncă în afara serviciului avea un deziderat precis: terminăm partea asta de acoperiș și a doua zi îmi reiau locul la birou, tata și Cristi urmând să se ocupe de cealaltă. Perspectivă ce l-a dus la exasperare pe Fănică, îndesitele vizite și ,,Mai aveți?”-iurile producându-i sevraj. Agonic și deznădăjduit că-i întârziem plecarea. O merita. De câte ori, chiar și-n acea zi, nu ne servise ,,pastila” întârzierii?: ,,Acum se vine?” Mai rămânea să ne pună la semnat condica, să ne oblige să bifăm cartofeca prinsă cu agrafe lângă ușă la venire și plecare.
Nervos, aieptă cutia ce stătea deasupra celei cu silicoane. În loc să strângem sculele, noi aveam nevoie de doi stropi de adeziv impermeabil. În ultimul sfert de ceas al orelor 18. Parcă-i dădusem cu barda-n moalele capului. L-am calmat cu promisiunea a 15 minute finale.
Se luminase la ,,Gata!” al nostru. Agrăii cu emfază, cât să nu găsească motive de apostrofare, argumentativ și cu un strop de superioritate, să nu uite cui îi este adresată lucrarea.
Peste noapte am început calculele. Trei ore și încă puțin din a patra. Speram să fie de ajuns părții rămase fără jgheab și celor patru burlane aferente. Pot merge și eu a doua zi. Până la 12 e cam gata. Plecăm la 7:30. Zis și nefăcut. Cristi și diminețile ocupate de familie. Tata și grija pentru defecțiunile minore la mașină. Ne-apucă 9. Pentru ușurarea montării am hotărât îmbinarea două câte două. Măsurare, decupare pentru ștuțul de scurgere, urcare. Agățăm…. Ahului ahturi, necazului o injurie, regretului un glonț imaginar în tâmplă. Aiasta-i! Pleci cu stângul matinal, o ții până la soare-n creștet. Chiar mai târziu. Un ștuț cu gura căscată-n fereastră, un polistiren de curățat de pe pielea sandwichului, rămas de pe urma anteconstructorilor, lipsa unui capac, un loc în zid încăpățânat la găurire, o aliniere năbădăioasă…. Un Fane ahtiat după fel de fel de mici servicii.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share