Propoziții pretențioase – Afinor


Accidentele de muncă s-au ținut de mine ca….
Dar rar. Și nu atât de rău. Cel puțin nu păreau. La câtva timp după…. Secunde. Tremurau gladiolele, se instala în instalația sanguină o fibrilație soră cu cele oferite de călătoriile cu avionul, încercam să le ascund, afișam stângaci siguranță, însă fără șanse de credibilitate. Aflați, deci, că înainte de orice lucrare, cele mai puternice emoții, spaime în toată regula, le-am trăit acasă. Și la muncă. De-o asemănare izbitoare cu semi ghinionista întâmplare de la Măcrina. Cei 96 de metri de la soare-dogoare și soare-apune fură isprăviți după o serie de reveniri asupra liniilor, năbădăioase, întrerupte din opt în opt metri pe orizontală, țuguiate la capete, lăsate la mijloc…. Încă pe atât cu fața spre răsărit, la dos, și gunoaiele strânse de peste tot din curtea afacerii cu grâne, loc cu izuri persistente de dejecții animale, amestecate neuniform cu sporadice arome de afinetafiniș sau cum dorește fiecare a-i zice pâlcului de tufe cu fructe de pădure după care ne mai piteam pentr-o deversare vezico-intestinală – și mirosuri pur industriale. Schimbasem metoda, înlocuisem sârma de la primul și ultimul rând de traverse – unde n-avuserăm încotro, folosisem același sistem de prindere -, alinierea clasică căzuse, poala se desfășura șerpește de la un capăt la altul. Rămăsese o singură soluție: conexpand pentru lanțul suport, cuie pentru cel de prindere a tablei. Operațiuni cărora mașină noastră manuală de găurit nu le făcuse față mai mult de două rânduri de tronsoane octometrice la debut. I-au murit pe rând percuția și-apoi rezistența la temperaturi sporite. Degeaba o mai feream de dogorile lui iunie în pauze, celofanele rămase în spațiile dintre grinzi, așternut pentru plapuma de resturi combinate, textile și paie, în strat afânat, păreau să se comporte ca o lupă, mai rău o încingeau, decât să-i scadă gradele-n plus. Până să ne dăm seama, i-au cântat prohodul, spre bucuria, disimulată, a noilor noastre cunoștințe. Adică, vezi doamne, se citea pe fețele lor, încercând o falsă părere de rău, ce meseriași am fi noi fără scule. Și câte să ne fi trebuit? Simplificarea metodelor de lucru a necesitat o mână de unelte: trei clești de cuie, o bormașină pentru beton, una pentru holșuruburi un ciocan de un kilogram, două de jumătate, un flex, o foarfecă, un clește de coame, unul mic lat și trei cabluri electrice de 25 de metri. Și ăstora puse gând rău. Fiindcă înăuntru, dar și pe-afară, forfoteau ,,adevărații meșteri”, zidarii și fierar-betoniștii, cu necesități de tensiune mai mari, prioritizându-și din când în când mașinile lor. Ne trezeam, la jumătatea găurii, decuplați fără anunțuri prealabile. Urmau întrebările: ce-are?; s-a ars și asta? Și apostrofările pe fabricanți. Verificările ștecherelor. Drumuri periculoase străbătute în zadar. Un cap ițit, la final, în zona liberă dintre pantele acoperișului, cu acces la vizibilitate în interior, constata decuplarea alimentării noastre de la singura sursă: un prelungitor cu rolă și patru prize, dintre care una cu probleme. Ne agasau calfele lui Florin, ,,Manole”-al intențiilor constructive ale lui Gelu – ucenic în hale, căci nu executase niciodată asemenea mastodont, nu turnase atâta beton în toată ,,cariera” lui, nici la modul acela; instalaseră pe unul dintre utilaje, într-o cupă, un ax cu spirală pentru mixul de apă, pietriș și ciment; de-ar fi fost să-l prepare în betonierele obișnuite, ar fi terminat în septembrie – grație, spuneam, importanței scăzute pe care o primisem din partea ,,adjuncților” de la Agrobog și afuriseniilor cu care eram blagosloviți pe la colțuri.
De căzut se cade repede. Nae a făcut safteaua. Încercări anterioare mai fuseseră, însă de natura unei călcături mai sănătoase pe cocoașele eternitei, îmbătrânite, deja fisurate….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share