Propoziții pretențioase – Afinam


Chiorăsc. Fug rândurile. Chiar acum, în ceasul al…, când i-am dat de gust lecturii?
Concluzie sigură. Am nevoie de ochelari. De-aș fi tras-o imediat după experiența omului care trece prin zid. Prima. Mâlc, tăcut, fără vaiete, deși mă hărtănisem binișor de câteva piei, am reușit a-mi dezvârî (cu rădăcini puternice în dezvârtire; afixal, prefixal… p-acolo) rănitul trup din chinga de gips și năvodul unde picioarele se-ncurcaseră. N-a știut nimeni. Speram la un episod singular, unul despre care afirmi cu sufletul liniștit: A trecut! Dar iată-mă aflând un crunt adevăr: se poate și-a doua oară! Întâiul îmi luase jumătate din puteri, însă imediat după auto extracție vigoarea s-a instalat, bineînțeles, cu o urmă de neliniște în sistemul sanguin. Cu mai multă siguranță am apucat din nou grinda, am ocolit golul, am călcat pe cea ratată și-am căutat-o pe următoarea cu privirea. ,,Ajung la ea!”-mi zic. Și…-am călcat a proasta. Cât să se afunde un ,,făt-frumos” în gips-carton? Până la gât. V-am zis, tablou de basm. Cui să cer ajutor? Nu cal năzdrăvan, cățelușă sau zâne. Sfântă Vineri. Picioarele pluteau ca două ancore pe care le-afurci pe timp de furtună, cât să nu naufragiezi, mâinile, tremurând, prinseseră disperate același colac, lemnul-capriciu, lemnul-supliciu, lemnul-salvare și-ncercau ce abia putuseră în ultimii ani: o unică și perfectă tracțiune la bară. Reușită pe jumătate. Cu ultimele puteri. Sleit, rănit până-n cerul gurii – picajul brusc m-a făcut nu doar să-mi julesc genunchii, fluierele picioarelor, tibiile…, ci mi-a clănțănit dinții și le-a-mprăștiat mușcătura prin gingii -, cu aftele căpătate de la tratamentul inocent cu paracetamol reînointe, m-am lăsat păgubaș, înălțării pe acoperiș i-am opus o revenire dificilă pe mocheta încăperii, împresurat, ca o mireasă, de dantele perdelelor ce înfrumusețaseră până la momentele ,,decăderilor” mele tavanul. Afluii atunci un potpuriu de vaiete, câteva scântece și nelipsitele vulgarități. Cât mă mai putea ține gura.
După obicei, nu i-am spus Corinei. Împovărarea cu micile mele neatenții i-ar fi produs îngrijorări sporite. Să-ți știi soțul pe casă, în soare, cu tabla tăioasă pe mână, pe pante ca de munte și-n curte la cine știe ce nebun de proprietar nu-i de colo. O mai veni, n-o mai veni întreg…. Să mai ai și simțuri extrasenzoriale…. ,,Ești bine? Ai pățit ceva?” ,,Nimic, dragă!” Iar eu aveam degetele zdrelite serios.
Acum nu falangele erau ,,vedetele” – după nefericita întâlnire a arătătorului, mijlociului și inelarului cu flexul, încercasem la domiciliu să le afrunt zonele marginașe -, rămăseseră întregi, în ciuda unor așchii ce se prinseseră scai de pielea palmelor. Picioarele se raiaseră, o bucată din abdomen și încă una din tors. Ar fi fost mai grav dacă perdelele ornamentale nu mi-ar fi amortizat deplasarea neașteptată pe verticală, sub primul ,,crater” era depozitat acvariul dezafectat, sticlă sănătoasă. Azi aș fi fost istorie. Meseriaș și muzician s-ar fi odihnit veșnic. Mi-ar fi dat pe la nas popa și neamurile afumul ridicării la slăvi: tămâie-aprinsă.
Scriitorul nici n-ar fi apucat a se naște. Să producă afront…. De-ajuns cel închipuit la Măcrina. Însăși metoda de montare a tablei devenise măr de discordie, pretinsă a fi proprietatea echipei ce s-a angajat, în pofida contractului promis nouă, să acopere mai micul fost lăcaș de juninci. Și-am trecut peste.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share