Propoziții pretențioase – Afinaj


Giovani. Că n-a avut încotro (!) mama și l-a botezat italienește. Mă mai miram că nu mai sunt românii ce erau, când la mine-n ogradă cucul cânta în limba gondolierilor venețieni.
Ne înșirasem după cum ne propusesem: eu dădeam găurile, ei trei, tata, Cristi și Năică veneau în urmă și legau lanții. Cu aceeași rafie întinsă transversal, cu aceleași variabile adaosuri – într-un loc deloc, în altul până la înc-o grosime sau chiar mai mult, de mă exasperase -, cu aceleași reveniri, tăieri și repuneri. Ajunseserăm pe la mijlocul părții din spate, mai înclinată decât fața, mai obositoare și mai complicată la ajustare. ,,Trosc”, o icnire și un ,,Bă!” rostit de Cristi. Nae era, ca-n poveștile cu zmei și voinici, se afundă fără veste până la brâu în eternită, cu ambele brațe prins de grinda din apropiere și cu bărbia în ea. Am sărit imediat dintr-un metru patruzeci în altul să-l extragem. Numai gândul că n-ar fi avut de ce se susține ne zbârlise părul peste tot. Și când omul scapă, începi a-l apostrofa. ,,De ce n-ai fost atent, mă? Te făceai praf!” De la șapte metri garantat! Cristi picase de la doi metri la Puiești și se alesese c-un umăr dislocat. Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi putut întâmpla. Tocmai el, cel mai ușor dintre noi, cu șansele cele mai mici. Cumpănă grea. Dar uitarăm repede. Reluarea bunelor practici ne-a șters orice umbră de îndoială că putem dispărea într-o clipită. Păcat omenesc necesar, altfel ne-am fi jelit de fiecare dată firava existență și-am fi căzut în letargie eternă. De călugărit nu puteam, nu ne-a stat în fire să ne venerăm mai presus de noi creatorul, chiar dacă ființăm și cu oarecare îngăduință divină, mai mult de starea de muncitor n-aveam cum să ne depărtăm, El însuși ne-a ,,dăruit” cu misia tinichigerească și ne-a amăgit că se poate supraviețui. Cu anii.
Afișai din nou siguranță. Pentru bunul mers al lucrării. Să ne strice bunătate de dispoziție? Și sporul de muncă? Aș! La treabă! L-am lăsat pe Nae să-și fumeze țigareta, fiindcă de afumat n-avea cu ce (din cola și apă nu se cherchelește nimeni) – aflase primul dintre frați remediul îmblânzirii sistemului nervos, de la vârstă fragedă – și-am continuat periplul printre flomoștoacele de aba și paie. Cât să fi trecut? Cam un ceas. Prinsesem curaj, călcătura mi-era sigură, pasul…. În plin… gol. În punctul maxim al clădirii, nouă metri plus.
Știam senzația. O ,,testasem” de câteva ori prin scânduri coapte și antice la câteva case. Fără doar și poate, nu putea lipsi din palmares bi-accidentarea din debutul reconstrucției fostei săli de repetiție și transformarea în bucătărie. Dacă la Măcrina spărsesem eternita după ora la care soarele se mai poate cu pumnu-n piept că-i cel mai cel pe cer, acasă făcusem prinsoare că-i rezist la oră de maximă audiență: între primul bună ziua și să vă fie de bine după masa principală. Operațiuni simple, câteva întrebări în sine (eu am lipit găurile de cuie din tabla ondulată, eu am bătut cheresteaua așa, eu…?), terminate cu grimase, lățire cu 30 de centimetri, înălțarea peretelui exterior, schițare, urcarea primelor…. Prima grindă pentru tavan. Un pas pe restul de astereală rămasă încă pe poziții, încă unul și-al treilea direct…. În rigips. Să mă fi văzut înainte, păream un echilibrist pe sârmă. Privirea îmi jucase feste, laba piciorului se postase în locul unde trebuie cu o eroare de zece centimetri. Bâldâbâc prin cartonul gipsat, cu brațele sprijinit de grindă, zgâriat pe gambe, năuc.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share