Propoziții pretențioase – Afidei


Hai cu scrisu’! Mă-ndemn s-o iau din loc și tare-mi vine greu. Vede-se că intelectualul și muncitorul pot sta la aceeași masă – când sălășuiesc în același ins -, dar nu servesc aceleași feluri de mâncare: unul spirit – vise de fată mare -, altul hamsii, măsline și-o porție zdravănă de….
Mi-au rupt oscioarele lucrările, și-ale mele, casnice, dar constructive (de-acasă), și-ale clienților din ce în ce mai pretențioși. Afirma cineva dintre-ai lui Gelu, afișat cu distanță pe verticală: ,,Pe ce dracu luați voi banii?…” La astfel de mini tiradă populară răspund totdeauna cu promptitudine și vehemență: ,,Da’ de ce nu te urci… (mă, bă, mata sau…) să vezi pe ce?” Mârâiaci de coteț. Au dat bir cu fugiții, care pe unde să se apere de năprăznicia soarelui iute de iunie. Noi? Sus, la prăjeală! Foc. Și apă. C-a mai și turnat cu găleată în două rânduri spre disperarea patronului și bucuria angajaților, el îngrijorat de soarta cimenturilor abia turnate, pereți și platforme, ei împrăștiați ca potârnichile prin cotloane doar de măriile lor știute. Mării fiindcă acolo, în câmp, tronul le stătea numai bine sub dos. Fără șef în arealul statutului de oameni cu simbrie, căci venirea lui îi determina să-și mute posterioarele deasupra picioarelor și să-și umple agenda cu de-ale ,,casei”: pe Manitou – utilajul și nu spiritele indiene guvernabile în lumea…- , în cabina tirului, pe la motor, pe tractoare, la betoane, la vânturat grânele…. La scos ,,agatul” din piatră seacă pentru adevăratul împărat.
Într-un final au devenit ,,colaboraționiști”, li s-a trasat ca sarcină sprijinirea noastră necondiționată: ,,Le dați ce-au nevoie, îi ajutați să urce tabla sus….” Astea le trecusem în ,,nota de comandă”: lanți, burghie, sârmă, holșuruburi, foi, jgheaburi, burlane și accesorii. Plictisit, ocupat, sictirit, îngânfat, prost de la natură, afurisit, angajatul trebuia să se conformeze doleanțelor noastre. Fără să agasăm pe nimeni, fără impunere ,,a la Gelu”, fără interes personal ne adresam șefului secund, iar el trasa coordonate celui vizat. Dar după ce ne ,,chinuise talentul” de meseriaș. După ce bătăturisem ,,iarba de mare”, un soi de paie amestecate cu resturi din dărăcire, în toate locurile posibile și ne transformasem în macarale. Nu fiindcă nu ne trecuse prin cap ideea ridicării mecanizate a pachetelor de tablă, ci pentru lehamitea de-a ,,cerși” utilajele necesare, grețurile pe care le afișau ,,papuașii” atinseseră culmi maxime.
Începurăm cu fața (obiceiul ne era să pornim din dos, dar nefinisate căile de acces către el, nedezvelit, rămânea inabordabil). Un set de traverse din fier-beton de teapa ecartamentului cfr, paralele până la proba contrarie, drepte ca strâmbii după un control amănunțit. Însă, de undeva tot trebuie pornit. Cu futilitate. Cât de greu să fie înșiratul de lanți pe cocoașele grinzilor de ciment? O nimica toată. Găuri din metru în metru, sârmă pentru prindere și tablă peste…. Plină de cocoașe, dar mai ales văioage, neluate în seamă de prima dată. Necesar un extra caroiaj, o rețea de rafie întinsă pe două axe. O chestiune complicat-ușoară. Săritul peste grinzi și întinderea pe distanțe mari a sforii sintetice, acordajul în notă variabilă, cât mai acută; linii din geometria primară. Și un sistem de punți de trecere. Scânduri așezate peste rândurile de eternită ce țineau loc de tavan, mutate după nevoie, înainte și-napoi. Și iar înainte.
Metode testate, eșuate, reevaluate și aplicate în combinație. Cine-a mai auzit de una asemănătoare? Conișpane (c-așa le știu măcrinenii, noi nici n-auzisem) jos și sus, sârme (soluția românului de rând) la mijloc. Lanți pe laterale, alții peste…. Altfel nu se putea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share