Propoziții pretențioase – Aeroși


Mai dificil decât primul burlan este al doilea.
Impresia rămâne contrară. Casă, o singură înălțime, aproape același unghi de cădere pe zid la saceag, coturi de-o mamă (de-un tată și-un fiu ticluite), prin urmare: la fel. Caz aparte la liceul ștefanian. Următorul burlan, din cât de simplu părea – abia ce-i înădisem cele două părți -, a devenit cel mai negru coșmar. Lanțul de schele era neîntrerupt și foarte aproape de clădire, cât să introduci maxim a țeavă de canalizare obișnuită și-un deget mare între. Eu într-un tip de extaz neobișnuit, zburdam pe traversele metalice, nefiind adept al suișurilor, al platformelor de unde se hrănesc zidarii. ,,Dă-mi…, fă-mi…, drege-mi…, hai, mai repede!” Imperative cu cerințe grabnice. ,,E mare, tată! Da-l punem la locul lui. Îl scurtăm până la primul etaj și-l prindem în brățări. Ia-l de-a….” Picioru-mi se trezește-n gol, caut un punct de sprijin cu mâna, nimic, mă gândesc la final, încerc, ca-n experiențele vândute prin cărți și filme, să-mi trec în revistă…. Am aterizat jumătate pe burlan, se proptise în bările schelei, și jumătate pe-o rână a platformei, cu un picior atârnând ca un pendul și mâinile zgâriate.
Ași! N-am prins nicio retrospectivă. Creierul se aerase definitiv, lăsând în tigvă spațiu gol, ioc lumini și imagini din toată viața, doar o perdea albă, ca de leșin, cu soț de amețeală și-o-nmuiere de mădulare. Cârpă. Cu cât priveam mai mult în jos, mă simțeam cel mai norocos om din lume, supraviețuisem ca prin minune. Am receptat doar senzația nașterii doi. Cu bucurie din acea poziție, culcat, ca bebelușii, pe burtă – o adoram de mic, ca adolescent o adulam! – aerând cu pufăituri nările, impregnate de praful sărit deodată cu căzătura, încercând, ca toate ființele aerobe, să nu mă asfixiez după nefericitul accident. Alertă maximă, un ,,Bă, ai pățit ceva?”, ,,Ăla micu’, vezi de frate-tu!”, după un ,,Mă, ai grijă!” neterminat. Rămăsesem întreg, m-am pipăit, m-am verificat ochiometric de sânge. Gambele se beliseră de piele și dădeau să se-nvinețească, însă erau cum le știam, subțiri și fără multă carne pe ele. Și-am dat să râd, dețineam toate nuanțele de culori, într-o gamă de tonuri crem-maronii, și ca românii, și ca frații ,,afgani”, pe deasupra și pe-ale suratelor de aceeași origine, ,,afgană„, potrivite acelei plante cu denumire vulgară, ,,… țigăncii”.
A sărit Cristi imediat pe schelă. Din două salturi și două apucături de mână era lângă mine, însă mă ridicasem ca pruncii, timid, nesigur și incert. Nu eram încă sigur că-s toate bune și la locul lor. Cel mai păgubit a fost însă burlanul. S-a frânt de la mijloc și s-a-ndoit în câteva puncte. Pagube minore și reparabile. De fiecare dată. Datorate dorinței de-a trăi. Și soartei (sorții – să fie de schimb) îngăduitoare.
Ba bine că nu! Ursiți toți. Ne-a apărat cum a știut mai bine. La Măcrina ne-a scăpat în două rânduri. Trei, dacă o număr și pe-asta proaspătă. Cea mai puțin primejdioasă. În prim plan Nae, apoi….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share