Propoziții pretențioase – Aerară


Am repetat de curând experiența picajului în gol. Cu noroc cât carul.
Fix în picioare, dar stropit din vârful adidașilor, căscați la degetele mari, până în lungul nasului. Și-n albul ochilor. Suficiente, ca ingrediente, o scară de aluminiu, o platformă între două silozuri sclivisită cu ,,elicopterul” și două găleți cu apă deversate pe aductoarele de stropi de ploaie spre a le reda menirea într-o nouă estetică. La Măcrina.
Pronia cerească (românescul pleonasm) m-a salvat. Și-o mână. Altfel mă adunam de pe jos fărâme. La Ștefan, liceul, după ce ne luasem adio de la orice posibilitate de-a face lucru trainic de la un capăt la altul, ne-am văzut de treabă. Nu fără să mai înțepăm angajatul lui Vasile, el însuși în aceeași situație, devenit peste noapte din ce-o fi fost, pare-mi-se instalator, tinichigiu sadea. Monta cu viteza melcului cârlige, șorțuri, o prelungire de acoperiș. Cam atât. Dar cu mină interesantă, dintr-acelea în care pozează divii distant. Nicio grimasă de bun simț muncitoresc, nicio urmă de remușcare, doar un răspuns care ni l-a făcut antipatic: ,,Așa a zis șefu’!” Adăugă sigur: ,,Astea-s cele mai bune!” O ripostă verbală de prisos, de păcălit clienții creduli, nu și lucrătorii cu vechime considerabilă. Am coborât din buza cornișei, luată la piept, ca măsură, și-am așteptat meșterușul să se desfășoare în voie, timp în care ne-am ocupat de prinderea tronsoanelor deja montate la atelier, cuprinși de afazia aferentă unei munci conștiincioase și protejate. Închizi gura, ai șanse sporite să apuci vârste înaintate cu plămânii funcționali. Altfel te trezești în faza ultimă de afagie, disperat după o înghițitură aerată, oxigenată. Șanse sunt, dar reduse însă, și azi mă mai trezesc, după doi ani de dezertare de la inhalări consistente de vapori de apă tare și țipirig topit, în pragul stopului respirator, cu noduri de mucozități vâscoase ce-mi blochează toate căile inspiratorii. Atât de rău mă afectă. Și-atunci rememorez portretul schițat de Păvel cu Arcuș înainte să înceteze să mai existe: ochii măriți, gata să sară din orbite. Apoi îmi spun că mai am de trăit mult și bine, că am față de fiică-mea datoria să trăiesc destul cât să-i fiu sprijin. Îmi răsar în minte călătoria de la Mărășești, instantaneele imortalizate cu mine și familia în fața unui tun, cu nea Victor pe afetul acestuia, popasul în păduricea de la Golești pe marginea Milcovului….
Într-o oră n-ai ce face. Întinzi șirul de jgheaburi pe o masă improvizată din resturi de schele și dulapi, potrivești colțurile și doliile cam la 90 de grade, le însăilezi în trei locuri, urci, sau care urcă trei nivele pentru verificare, se coboară acrobatic – de parcă escaladarea face excepție -, iei de bună proba, lipești pe ambele părți, grijuliu cu porii răsăriți în banda de cositor, alipești piesa la tronson – Cristi a vrut de 10 metri – și le aduci la poziție. Cum nici tabla nu era de 0,4 mm, ne-am chinuit îngrozitor, prima porțiune, dată din mână în mână, cu urcușuri succesive ale fiecăruia dintre noi la următorul etaj, s-a înmuiat repejor și s-a îndoit de la mijloc. Ditai greșul, pagube minime. Refacere. Ne adunăm mințile și regândim transportul pe verticală. Sfori. Ridicări coordonate. Succes. ,,Asta e, tată! Așa procedăm!”
Tot n-am zis despre….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share