Cotețul cu metafore – Îndrăzneală


Îndrăzneală

Doamne, știi, n-aș vrea să fac păcate,
Dar nu știu cum se face, frate,
Că nu mai iese o dată soarele,
Și îmi îngheață, în casă, picioarele!

Păi, slavă Ție, Doamne, așa ne răsplătești,
După atâtea multe rânduieli bisericești
Pe care le-am ținut iar, cu smerenie
Unii, atât la vecernie cât și la utrenie?

Ziceam și noi că poate ne iese ceva,
Dacă ne tot smerim în fața Ta…
Și că, măcar în zi de mare sărbătoare,
Ne bucurăm și noi de-un pic de soare!

Suntem noi, oare, atât de păcătoși?
Chiar nu credeam că suntem numeroși!
Dar, mai ales, mare și bun cum ești,
Nu credeam că ai inima să ne pedepsești!

Nu ne-ai văzut câți suntem în biserici,
Și cum dăm acatistele atâtor clerici?
Dacă nici asta nu te impresionează,
Atunci, să fiu iertat, dar oare ce urmează?

Dacă nici noi, poporul ortodox român,
Nu-ți dăm dovezi de veacuri, ce rămân,
Atunci nu știu ce alt popor îți place,
Deci, iartă-l Doamne, că nu știe ce face!

Uite, ne facem Catedrala Mântuirii, mare
De-o să se-nvârtă, Doamne, după soare!
Îi punem clopot pe măsură, făcut bine,
Să se audă nota do a lui, până la Tine!

Și am jertfit și miei și iepuri dar și ouă,
Sperând că ne vei da un semn și nouă,
Că suntem un popor iubit de Tine,
Dar orice facem, nu prea facem bine!

Ne-ncredem mult prea mult în farisei,
Ce vând orice doar să trăiască ei,
Plecăm urechea la toți falșii profeți
Ce proorocesc cu fală, dar sunt analfabeți.

În aste vremuri, cu mințile rătăcitoare,
Măcar atâta mai voiam: să ne dai soare!
Nu ne-a ieșit de-a-ntregul sărbătoarea
N-am mai făcut grătare, nu ne-a lăsat răcoarea!

Pădurile au fost astfel, de-a dreptul liniștite,
Fără grătare, mici și ouăle ciocnite,
Și de-aia, eu, nemulțumirea azi mi-o strig:
Dă soare, Doamne, că nu mai pot de frig!

Se poate să ne faci acum una ca asta?
Pe capul nostru să arunci năpasta?
Să ne rămână nemâncați micii cei reci
Iar vinul să rămână nebăut în beci?…

Aproape că pedeapsă ca asta nu-i mai mare,
Afară de, bineînțeles, zilele fără soare!
La toate astea vom gândi, să știi, la… rece
După ce frigul și răcoarea astea-or trece!

Se poate, Doamne?! Aveam niscai pretenții,
Atâția ani ți-am dat mulțime de ,,atenții”
Doar-doar ne-oi lua pe noi în ocrotirea Ta
Iar asta, pentru noi ar fi-nsemnat ceva!

Ne-am fi fălit și noi poporul Tău supus
Că, în sfârșit, avem ,,relații” Sus…
Să nu mai îndrăznească toți păgânii,
Să vină-n țara noastră, să facă pe stăpânii!

Iar dacă ne mai ții atâta, depresivi și triști,
Ne-om mai gândi de două ori dacă exiști!
Așa că, ia aminte și-n clipa următoare,
Să faci Tu bine, să faci rost de soare!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share