Spații culturale nr. 64 – Râmnic, mon amour!


Dacă ai nevoie și chiar vrei să cumperi ceva, te duci în altă parte. Acest adevăr păgubos pentru comerțul – cu bucata, cu ridicata ș.a.m.d – îl știu și vânzătorii, chinuiți de migrene, cu oasele fragile de la atâta stat degeaba, cu ochii cât e zarea (bine, poetul căruia îi aparține această sintagmă n-ar fi fost capabil să-și imagineze așa o îngrămădire de mărfuri inutile, dubioase ca aspect și îndoielnice din punct de vedere calitativ). Pe scăunele (din plastic, firește) îi vezi pe acești necăjiți ai economiei de tranziție, ,,la post” de dimineață până seara, păzind niște produse pe care niciun hoț care se respectă nu le-ar atinge, niciun maidanez cu cercel în ureche, în rondul său de zi prin piață, nu le-ar mirosi, nicio muscă (oricât de curajoasă) nu le-ar bâzâi. Aerul este atât de toxic, încât , tăiat frumos în felii și transportat în zonele cu dăunători, ar face mai multă treabă decât petardele pentru urși, sperietorile pentru ciori și brățările electronice pentru musculițe și țânțari. Cei care-l respiră zi de zi, pe un salariu despre care nu poți vorbi fără lacrimi în ochi, sunt palizi, atonici, cu o resemnare mioritică în priviri. Rareori, când vreun cetățean întâmplător și nevinovat se apropie de ,,boutique” (că în bazar așa e civilizat să le spui fostelor tarabe), mai vezi câte o tresărire de interes, repede stinsă de convingerea intimă că, totuși, nimeni nu-i atât de prost, încât să scoată bani din buzunar pentru vreuna dintre mărfurile etalate.
Dacă e necesar bazarul – această piață săracă a fiecărei urbe uitate de Dumnezeu – chiar că nu merită să ne întrebăm. Cu toate acestea, putem medita la grozăviile care s-ar petrece în imaginarul nostru poetico-strămoșesc, dacă ar lipsi: am mai ști noi care este limita de jos a sărăciei? Am mai înțelege valoarea lucrului și inutil? Am mai respecta uriașa cantitate de prostie energică pusă in slujba kitschului? Sigur că nu. De aceea e bine că avem bazar și că el, slavă Domnului, nu se aseamănă din niciun punct de vedere cu ceea ce ne-au învățat lecturile din școala primară, respectiv basmele din ,,1001 de nopți”, că ar trebui să fie unul.
De ceva vreme, mă tot întreb: ce ne-am face fără bazarul nostru? L-am tot mutat din piață pe malul gârlei, la răcoare, apoi l-am așezat iarăși în spatele pieței, într-o clădire nouă – mă rog, un hangar în care iarna mori de frig, iar vara nu poți respira, în ciuda aparatelor de aer condiționat care huruie, sfârâie și bunuie, la întrecere cu avioanele de antrenament de la baza Boboc – dar, la urma-urmei, l-am păstrat neatins în substanța profund balcanică. Intri acolo fără convingere și ieși fără speranță, căci mărfurile pe care le admirai când tarabele se înghesuiau lângă apa Râmnicului au rămas aceleași: fuste și rochii care concurează, prin colorit, cu ,,Răpirea din serai”, iar ca design – cu sacii pentru cartofi (cu deosebirea că prețul cartofilor este mai mare), pantaloni de unică folosință, încălțăminte nemuritoare, din plastic făcut să reziste, prin consistență și miros, de aici până-n eternitate, tricouri care se rup la atingere, lenjerie pe care n-ai putea-o purta fără curajul războinicilor din ,,Game of Thrones”, mărunțișuri (de la accesorii vestimentare la obiecte greu de identificat, plus jucării pentru copii) cu formă, colorit și utilitate nebuloasă, electrice și electrocasnice fabricate pe vapor sau la subsolul insalubru al vreunui bloc plin de turcaleți întreprinzători, iar, peste toate, stăpânind cu fală, kitschul și maneaua.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share