Propoziții pretențioase – Adulez


Adopta grimasa pisicii ce se gudură pe lângă picior, de-l adorai la urgență. Și dacă spunea și-o poezie….
Lungă, dar păntoasă. Partea de acoperiș de pe spatele Sălii de sport, sala mare, evident alunecoasă, nu îndrăznise nimeni s-o mai calce de când și-au bătut poansonul tinichigii pentru prima dată. Adăstă la noi. Cu o oarecare abordare superioară. Deh, înaltă. Am început să ne adăpăm din jgheabul greutăților cu schimbul. Funie-n brâu, sfoară la-ndemână pentru a prelua la nevoie letconul, clești și foarfeci, orice pentru a ne atinge dezideratul: un nou colector și scurgerile necesare trimiterii apei departe de ziduri și fundație. Peste gard. Ne-am făcut baricade tălpilor vrând-nevrând, ca să găsești locaș cârligelor, pe deasupra, corpul are nevoie de puncte de sprijin sănătoase, legatul de burtă, oricât de sigur, poate întârzia picajul cu o secundă. Nu mai mult. Poziție incomodă. Faza întâi: ridicarea la 90 de grade a tablei cu tot cu șorț. Cu forță, cuplate se-mpotrivesc îndoirii. Mie-mi produce afazie, se pune-un nod în gât, afagia stă la doi pași să mă sugrume, grație genunchilor făcuți sandwich între brațe și piept. După nevoia de a aerisi conductele pulmonare apare cea a relaxării musculaturii picioarelor, cârceii se instalează dureros mai ceva ca la fotbaliști, însă nu poți cere scoaterea de pe teren, cine să te înlocuiască definitiv? Eram câte unul pe post: în poartă tata, în apărare Cristi, la înaintare și marcator eu. Comentariu sportiv? Poate sau deloc. Părintele nostru veghea lângă cele două deschideri căscate găleata cu jăratic pentru caii de cupru, de atacuri neașteptate mă ferea fratele Cristi, mie îmi rămăsese doar să marchez… locurile prin care să inserez suporturile ulucelor lângă vechiturile…. De mântuială. Nu numai ruginite, atinse de vârsta la care fierului îi este dat să moară, ci și subțiri, cu o oarecare oțelire-n molecule, însă neînchipuit de inutile la o eventuală avalanșă declanșată la prima topire. Ne-am mirat cum furia zăpezilor n-a distrus mai de mult tot ansamblul pluvial, încă stăteau atârnați câțiva metri norocoși.
Se pusese problema renunțării și atunci. Doar dacă ridicai privirea și te-ncerca amețeala. Rugămințile și orgoliul au primat, Atudosie afabil până la a promite lemne din magazioarele amplasate în spatele fostei clădiri ce adăpostea atelierele, combustibilul ne-ndestulatei găleți, ceva vopsea expirată și o macara cu coș pentru a monta cei 25 de metri de jgheab și cele cinci aruncătoare. Știam durata, de aceea am refuzat să ținem motoarele carlingii ambalate șase ore.
Rezolvat dosul sălii. Cu amintirile derulate inerent, furate de ocheadele spre panorama adâncă, aproape la fel de insalubră ca pe vremuri când Sticlă cobora cu mingea de pe terasamentul Casei Armatei, mai neîngrijită decât în vremea când Gicu de pe Independenței sărea la groapa cu nisip, mai puțin animată de strigătele de bucurie la datul pe derdelușul format de copiii anilor 70-80, ce se adunau în stânga și dreapta treptelor de beton ce urcau spre Primărie….
Ce scări am folosit ca să îngrijim și să înlocuim pluvialele din lateral…. Nici circarii profesioniști n-ar fi îndrăznit să le urce. Cum și din ce? Din cele două ale noastre, de telefoane, șolcăite, uzate, reparate de nenumărate ori și una sau două din visteria liceului. Legate cu sârme și sfori de jos, la limita rezistenței la desfacere și rupere, ridicate anevoie până sub pazie, sprijinite pe la mijloc cu două scânduri ca să nu se încovoaie.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share