Propoziții pretențioase – Adulai


La cum arătam, ce-ar fi putut zice biata-mi fiică?
De fesuri nu m-am dezbărat ușor, purtam câte unul cu lunile. Transpiram într-o oră? Îl întorceam pe cealaltă parte, ca să se aereze și textila, și scalpul, dimpreună două depozite pline de apă. Se uscau, se udau de cel puțin opt ori pe zi. Pe gangul dintre atelierul Vlahuțului și sală am purtat același căciulete, ca și în față, unde n-a mai fost nevoie de contorsiuni și echilibristică de mare clasă, pe un soare ce ardea pielea instantaneu, ci de putere. N-am înlocuit nimic, în schimb a trebuit să reașezăm în așa fel încât apele să se deverseze spre cele patru-cinci burlane. Reparate la rându-le, parte dintre ele, și înlocuite cu altele noi restul. Printre cerințe s-a numărat forța. Și cel mai greu este să încerci, și să reușești, a ridica metri întregi de jgheab fixați pe un suport imposibil de flexibil și subțire. Exagerez, totuși, comparația cu foița de țigară nu pare atât de deplasată, cârligele păreau din cârpă. Împingi, adăști ca efortul tău să se finalizeze cu un rezultat pozitiv, când colo, ce să constați? Nimic. Privirea pironită în lungul ciubucului – marginea dată la vulsă pentru a spori rezistența la deformare – indica zero centrimetri ridicați în altitudine. De unul singur niciun spor. Că veni Cristi, fu altă mâncare de pește. Hii din stânga, hașt din dreapta, descuserăm problema cât să dea bine la ochi. Nemulțumiți. De-aproape de zidul liceului, de câteva ori descins, mi-adăpai irișii c-o concavă asemănătoare însemnului pentru legat note pe portativ. ,,Ăsta-i contra mea! Mi-e advers și afurisit din….” Proptele în scară, nenumărate dezlipiri și refaceri…. Jgheab și burlane ticluite dintr-o tablă de doi bani. Consumatoare de apă tare, acidul lăsându-ne pete pe haine, degete și lipsindu-ne de prețiosul oxigen. Deh, dai cu mâna, încerci să aerezi zona 1 habitală, te ferești din calea vaporilor otrăvitori, inhalezi, tușești, te transformi dintr-o ființă aerobă în cine știe ce altă arătare.
Și aveam globulii măriți, roșii. La vopsitul brațului drept al ,,M”-ului clădirii colegiului. Cu fesul șui pe cap și nădragii legați de găicile prime cu sârmă, adidașii rupți în vârful degetelor mari, tricoul ieșit jumătate, aplecat de spate…. I-o fi fost rușine cu mine, s-o fi tăvălit de râs alături de colegi…. Nici ea nu mai reține. M-a botezat instantaneu: Axinte! Aldehide și hidrocarburi distilate din țiței, o simfonie de culori și mirosuri… mortale. Impregnate-n fiecare strat de piele, de poliester, în loațele curgânde pe spate. Personaj de tot oprobiul!
Muncitorii clasici arată așa, truditorii cu palmele și cârca. Aruncă peste ei două țoale rupcigoase, leapădă moacele de adulat – dar când a fost vreunul top model? -, își poartă crucea adultă pe umeri și-o duc până la… groapă. Hazului fiicei mele i-am replicat în minte: ,,Bine că nu ești băiat și-s timpurile blânde și îngăduitoare. Altfel ai fi făcut naveta ca mine între bidonul din pod, cele din curte, din fața atelierului vechi….” Ce amintiri! Lumina albă, mai marii elevi pilind la ciocane, găurind, cu bascurile moțate, halatele albastre….
Acela să fi fost momentul îndrăgostirii de meștereală?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share