Propoziții pretențioase – Adsorb


Încurcate sunt căile… cerebeloase. Ieri voiau ceva, azi altceva, mâine… cine să mai știe.
Te-mbie părinții: ,,Adormi, copile, ca să te faci mare!” Din atâtica oameni, ce mărime putea să iasă? Ia, acolo, o mogâldeață neisprăvită, în sensul deplinătății fizice și mintale. Neterminat. Nereușit. Nu un eșec total, ci-n parte. Sau părți. Câte ceva din fiecare. Un spate nițel aplecat, motiv pentru remedii imposibile la vârsta când majoritate dintre adulți se gândesc mai curând la pensie și deloc la exerciții sportive susținute; antebrațe nefiresc de subțiri, brăzdate de tendoane fără niciun înveliș muscular, strâmbate, precum coloana; cap teșit, nas prelung, gata de cădere-n gură…. Adusei vorba despre puținătăți doar ca să-mi fac vânt spre înșirarea momentelor de cotitură în îndeletniciri și hobby-uri. Toate legate de felu-mi aparte de-a fi. (Dar cine nu-i?)
Curios. Descoperindu-mă chiar acum în ipostază dintr-un motiv aparent banal: ce se aude și de unde. Din care cauză prima reacție mă împinge către sursă. Scâncet românesc sau de-al altei etnii, înălțime de acoperiș, mirosuri…. Tresar, ciulesc urechile bine, belesc ochii, ridic nările-n vânt și purced, măcar cu gândul iscoditor.
Adrese fără de număr trecute în agende și-n memorie. Altfel v-aș fi sărăcit de atâtea întâmplări…. Cum era să spun adio vieții pentru grija unui burlan, dintre primele montate la liceul Ștefan cel Mare. Pe-atunci încă ne mai dădeau târcoale firmele ,,importante” din oraș. Se ,,adăpau” din vasta noastră experiență, ca mai apoi, în anii ce-au urmat, să uite serviciile făcute. Patroni deveniți peste noapte (a României post revoluționare) atoateștiutori și executori – ca să reamintesc gestica și vorbele lui Arcuș când vreunul se prea umplea de sine: se bătea pe piept și cuvânta despre colții crescuți ca de mamut ai împricinatului. Aferat insul. Adăuga domn Victor: ,,A prins aer fals pe instalație gagiul!”
Ce le-ar mai fi zis ălor de fuseră însărcinați să preschimbe părți din poalele acoperișului: ,,V-ați făcut și voi tinichigii! Nu vă e rușine, bă, când îl vedeți pe Fulgerică să mai bateți tablă? Dați-vă naibii jos!” Aș fi procedat la fel, însă nu aveam starea necesară să le fac viața amară. Le spusesem doar că materialul pentru cârlige era inadecvat. Au dat din umeri și-au aruncat pisica moartă în curtea celui ce-i angajase si le dădea o pâine în fiecare zi. Și, de nu mă-nșel, îi plasasem lui Vasile – omul contabil și administrator al antreprizei, un soi de dăscăluș despopit, fiu de-al periferiei sudice a Moldovei – îngrijorarea pentru viitorul sumbru al lucrării. Cu precădere cel acoperit de zăpadă. Când mama planetă se găsește acolo unde-i este locul: în afeliu. Cunoscându-l, nu m-a mirat lipsa de îngrijorare și acea plasare spre indiferența expeditivă a posibilului necaz. Atins de boala – cazuri notorii de alegeri extreme, inexplicabile – sămădăilor, zgârgenie, a considerat oportun să achiziționeze și să monteze, prin mâinile mai puțin îndemânatice ale salariaților, arătoasele, dar deloc rezistentele cârlige.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share