Propoziții pretențioase – Adiate


Adopți cea mai ușoară cale. Dintre cele grele.
Altele de unde? Elicoptere nu-s, montajul macaralelor durează o veșnicie, mașinile cu carlingă nu-ncap oriunde ni se năzare să aducem lucrurilor plusurile lipsă. Deci. Dar. Am o boală pe noi, românii și pe modul de-a ne ridica un adăpost. Nu este teren la Vlahuță, la liceu? Yarzi cu sutele de kile! Nu fuseră deștepți primii meșteri? Zece metri de la limita stradală, spații aerate, lesne să mai îngăduie, dacă vreun vânt novator vor bate-n mințile urmașilor, încă șapte, opt clase de curs, cu vedere directă la cel de-al cărui nume se leagă școala. Să aibă urbea elevul adăpat direct de la vâna socială: șoferia cu schepsis din rond, ,,aerele” de tabac frământate-n colțul bărbii, discuțiile de afaceri – ilicite -, consumul de energizante, relațiile de sens contrar, același și neutru, miștoul. Cam atât. Ooo! Și marea frecare a treptelor culturale. O îngrămădire lipsită de spirit practic: lângă copaci, lângă dâmbul cu punct electric și wc-uri (Deștepți erau și-atunci. N-a avut mărețul actual colegiu până mai pe la 14-15 anii mei o latrină unde să nu te trezești cu aerări nefirești, de crivăț. Bietul cirac (nicio aluzie, doar o potrivire), precum numele filmului ,,Mușcă și fugi”, deprinsese ,,năravul” vitezei, impulsionat în ultimele decade socialiste de îndemnurile vopsite pe panourile din prelungirea toaletei, pur populară sau, în viziune cotidiană, turcești – pe vine și la gaură -: ușurări scurte, că-s mai plăcute!), la mai puțin de trei picioare de bălăriile arealului mișcării normate în natură.
Ceea ce a alungat orice metodă firească de montaj al jgheaburilor acolo, în dosul dosului sălii lui Nenea. Bine că nu l-au mai apucat facerile de bine la avanpostul succeselor voleibalistice, ce meciuri ar fi avut nu numai cu noi, ci-n special cu domnul Dan A., pe tema violării spațiului său intim. Părcă-l și văd – pe Crăcănici, poreclă oficială perindată șoșotit de la o generație la alta -, apostrofând amenințător: ,,Ce căutați, mă, acolo? Jos de pe clădire!” Din cauza asta, bătând mingea pe asfaltul curții interioare, n-aveam cum să-l adorăm, să-l adulăm precum câțiva dintre apropiații lui – de-or fi fost -, după glasul-declarație de război și fluturarea pumnului ne pierea orice poftă de performare. Interzisă oricum din acel moment, până la următoarea oportunitate. Copii: îi dai pe-o ușă, intră pe cealaltă. Ori sar gardul. Mai curând așa. Am însă o străfulgerare. Mă uit la mine. Cu voie-nevoie ciulesc urechea la orice strâmbătură de sunet, devin curios, afazic câteva secunde, poate chiar mai multe minute, ca să iscodesc cine și ce cântă. Descopăr ,,artistul”, încerc să-l cunosc, să-l gratulez, de este ceva de capul lui, să-l încurajez. Comparând comportamentul cu al regretatului domn Ștefan am o dilemă: cum să nu devii atent la mișcările unor puști, să nu vezi în ei posibili campioni? Mai mult, să-i repezi, să-i alungi, să le risipești orice gând c-ar putea vreodată deveni măcar participanți la o bătălie sportivă. În fine, era ca și cum alt domn, Ghiulea, ar fi depus în eterul minților mele formula: ,,Lasă vioara, mă!” Cum nu s-a-ntâmplat niciodată….
Dar ce au ulucele la comun cu muzica? Doar un ins căruia provocările i-au adus multă neliniște. Două scări. Trei. ,,Urcăm, Cristi! Ia sforile, funia și mă ții din vârf, ca să nu mă dau de-a berbeleacul peste margine.”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share