Propoziții pretențioase – Adiași


Am dat în patima cuiva din branșă: ,,… în primul și-n primul rând pentru mine.”
Ce, drept spun, încă n-am aflat. Ciugulitul a câte-un dram din fiece n-a dat la iveală vreun geniu. De mi l-aș fi dorit… Și-apoi, cine să-și fi făcut timp să mă elogieze? Practic, de aceea, banalul, monotonia, cele mai insignifiante și neînțelese comportamente, apărute deseori în convorbirile mintale pe drumul de mă adoptă, se pare, pentru totdeauna: până la adresa tatălui și-napoi. O nebunie provocată, cercetând dincolo de griul asfaltic, în mâinile, picioarele și capetele trecătoare, intuind, dintr-o poziție căpătată cu efort zero, câte ceva din traiul ordinar al concetățenilor: nepăsarea. Nu civică, conglomerală (ar trebui introdusă forma-n dex), ci individuală. Grădiniță, școală, familie, serviciu și… atât. Generații întregi de anonimi, mai devreme sau mai târziu, incapabili să execute pașii în front, fără dorința de-a arăta rostul venirii și rămânerii cu succes vii.
O prelegere aproape nesănătoasă, inșii insipizi dispar unul câte unul, în locul lor, prea puțin important impulsul, apar, cam de un deceniu, mult doriții oameni noi, ale căror puseuri de personalitate au o frecvență neașteptată. Clasicul râmnicean, cuviinciosul – neobrăzații, nespălații…, lichelele au fost doar episoade trecătoare, sporadice-n peisajul local, ținute sub control -, călca trotuarul decent, măsurat, cotidianul, și singur, îl folosește ca pe o rampă de exersat numerele artistice viitoare.
Repetițiile pornesc de la primele ore, uzul țigării, cafelei, aranjarea frezei…. Le-am cules din zbor. N-am vizitat liceul Vlahuță doar la final de orar, săptămână sau în vacanțe, antamatorul nostru, Atudosie, ne aducea când lucrurile nu mai puteau fi tolerate cu amânare sau refuz. De jos, de sus, vezi elevii furișați după colțul din stânga a sălii mari de sport, anume parcă făcut să adăpostească viciile adulte…. Printre ele și urinatul nelalocul lui. Adăpost ,,adorat” și mai ieri, când îi testam chimic tencuiala, și-n zilele de azi, la o aruncătură de ochi de meșter. Că-mprejurul suferea de-o delăsare de jgheaburi. Clădire mare, acoperită, cred, după ’90 cu lemn și tablă, lăsând viitorimii noastre – sportivi amatori de duminică – neșansa unei aventuri, începută pe scara de incendiu, fracturată pentr-un popas pe platforma de peste intrare și vestiare și terminată deasupra terenului de volei-baschet, de-ncununat cu trofee prețioase: mingi de fotbal și tenis de câmp. Cine să se mai încumete și pe unde? Chiar și nouă, obișnuiți cu escaladele, ne-a trebuit un plan special, chiar trei, pentru a reda apelor de ploaie necesarele făgașuri. O fațetă, o laterală și-un dos. Toate cu amintiri. Personale și culese. De la Cristi. Cine-a crăilărit curtea din spate știe că lângă gard, la câțiva metri de porți, în stânga pistei pentru săritura în lungime, străjuia – n-am verificat dacă mai există, dar cum și cu ce să muți ditai stânca? – o încercare de sculptură. ,,Îl știi pe ăla de pe Amurgului, nebun?” ,,Sigur.” ,,El a cioplit-o!”
Prospecția mi-a dat dureri de cap și scărpinări în ceafă, pe sub fesul, același, adpres pe trunchiul cerebral și craniu, protector, la fiecare lucrare. Spatele era clar, jgheab nou, aruncătoare. Montare de pe acoperiș, dar numai după ce-am fost sigur că n-o să ne fugă picioarele de pe tablă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share