Propoziții pretențioase – Adecvă


Am răscolit. De negăsit.
S-a-ntâmplat de multe ori ca o idee să se piardă ori să rămână aruncată pe vreo bucată de hârtie. Cele muzicale le-am adunat într-un caiet, le-am fotocopiat, le-am îndosariat prin folderele (pleonasm neo-româno-englez) calculatorești și-s bine mersi în locuri sigure. Cam același tratament biblioteconomic l-am aplicat vorbelor, numai că, în ciuda eforturilor de înmagazinare ca la carte, îmi mai scapă unele prin alte mijloace uzate sporadic (mintea-i unul dintre ele). Și-am find-uit de câteva ori în zadar. Toate documentele de după 5 aprilie 2018. În Fărădelegi ba, Pe urmele… nu, Paralele ioc, aci nimic…. Ei, cum să fi scăpat o asemenea ,,aerare” stradală a cine știe cărui cetățean, ce mi-o fi stârnit frazele ,,adânci”? Iac-așa! Dându-mi Sms. Curiozitate satisfăcută cu un an înainte, paraxenie nou-nouță cu o ocaziune curândă. Eram – vă tot spun că pentru a face pe reporterul sunt necesare două bucăți de stradă, în linie dreaptă și patru minute din viață – în drum spre noua adresă a principalului loc de muncă și chiar dacă episodul nu mai are marcaje precise, sunt sigur că pășisem în perimetrul aferent Centrului Cultural, iar dincolo, pe trotuarul răs-naratului Vlahuță liceu, subiectul meu. Aparent falnic, închipuit…. Și-aici portretul, din mirarea-mi, din răscoala înăbușită-n demonstratele demonstrații: ,,Răsconfirmat. Tichia de mărgăritar i se cuvine chelului. Ce-o fi avut de scuturat cu emfază, doar el poate explica. Vreun tic necontrolat.” În termenii relevanței imediate. La care, fiindcă am părăsit cadrul școlar amintit doar pentru o minută, cu un ochi la cotidian, țârul de scrib, recitindu-și sămânța, replică țâfnos, ofuscat, aproape rocambolesc, mai mult persiflant-poetic, aerian: ,,Fiindcă cele două rărișuri de pe stânga și dreapta cale a defrișării calviționare nu păreau nici ele vreun pui de codru capilar.”
O datorare nenorocită. Zilelor nefericite în care ne facem loc, c-un crez incredibil: suntem mai frumoși, suntem mai buni, suntem mai puternici, suntem cineva. Sunt eu, eu, eu…. Meteahnă, vă garantez, neschimbată de secole. Sunt altul, de fapt. Sunt nimeni.
Rămân un tip cu afecte. Cuprins de afazii când momentele o cer. Fără să simt nevoia de-a căuta în ceilalți un geamăn, un licăr de empatie. Rămăsesem cu o durere inexplicabilă în suflet. Doar mai fusesem în preajma crucilor. Însă niciodată nu s-a stârnit o așa milă pentru un necunoscut. Dincolo de gărduțul înnegurat stăteau ostașii, nu mulți la număr, cu capetele jumătate în soare, jumătate-n umbră de gorun, pentru veșnicia unor fapte…. Adăsta fiecare, la fel ca-n runda de c-o lună-n urmă, stropul de atenție loco-urban, ceremonial: un iris limpede, o petală. Ionescu mai cu seamă. Lui i se interzisese la 9 mai. Pașii nu găsiseră doi frați ca să-i mângâie fruntea de praf de piatră, să-i miroasă, ca-n nopțile fecioarelor, a nuntă. ,,Aferim!”, zic în Iunie opărit și-amenințat de nori nebunatici, ,,Eroului nostru i-au cântat ursitoarele de data asta roze.” Doar lui și celor de strajă monumentului.
Concepții. Umane. Greșitoare. Adunai toate. Împrejmuire. Doar în față. Corpul sculptural pentru depunere de coroane înconjurat de trei rânduri de pietre de mormânt. În dreapta un cub inexplicabil din beton, lângă, o… chestie ridicată de Pnț-Cd pentru Coposu, parcă, urmată de un grup statuar, dar reconfortant, de stejari, în coasta lor soții profesor și radiolog. Undeva foarte departe, în colțul penitențelor memoriale, cinci condamnați la carcera nepăsării: Traicu, Stan, Vasile, Stoicescu, Toader și Sileanu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share