Propoziții pretențioase – Acrite


Prima noapte de muncă, ultima de tergiversări climaterice.
Fusese așa, nici ger, nici cald, nici soare, nici ploaie zdravănă. O umezeală nefirească în aer, o chiciură vreo câteva zile, șoseaua poleită pe alocuri. Acuzai degeaba duhurile facerii universului, iarna-și cerea drepturile, așteptase destul la porțile orașului să-și pună râmnicenii în ordine toate cele. Verzele acruțe pentru sarmaua de moș Nicolae, acoperișurile, porcul și alte nimicuri de sezon. Căci la momentul acela abia dacă se clocea ideea de bitumaj decent. Nica, sperietoarea multor bezmetici cărora li s-a acordat șansa volanului, păzea pe la colțuri găurile din caldarâm. Cu câte-o… amendă, ,,adiată” pe la nas. Poate atunci, la momentul nefericitei întâlniri, poate altădată, după ce adnota pe-un petic de memorie șchioapă infracțiunea rutieră. Valabile avertismentele pentru alții, în dreptu-mi n-a reușit să-și aplice sancțiunile, pieton fiind, chiar unul indisciplinat – în același areal al trăirilor mele curente, gâtuite de cele două clădiri ce-mi pecetluiră soarta, Casa de cultură și Liceul Al. Vlahuță -, am primit o întrebare în chip de sfat: ,,Ce ne facem, domnule, fără muzicanți?” Își indusese griji, nu neîntemeiate. Am răspuns că prefer o frână în locul unui picaj prostesc pe patinoarul trotuarului.
Cu o lună înainte, după corvoada împlinirii primului deziderat, cu peripeții și noi experiențe, nu complete (aveam să găsim chițibușuri la fiecare ochi de geam), ne-am strâns calabalâcul – o traistă din doc kaki, în care vârârăm clește, patenți, ciocane, diamante (false), pistoale (pentru acrilic), cuișoare, cuțit, dălți, rulete, carioci, ace de trasat, bormașină, flex…, cred totuși c-au fost vreo două purtătoare de scule -, am ordonat cât de cât mobilierul, om fi tras și-o mătură peste cioburi, fărâmițele de vopseluri și chit sărite, ne-am înhăinurat, am stins luminile, am salutat ,,plantonul” și-am luat iarna în piept dincolo de gard. Ne-am despărțit… frățește.
Am traversat. La miezul nopții ningea pe ruptelea, dar așa de blând încât…. Pustiu și-un fior de răceală. Doar unul. O închipuire adusese lupii din Groapa, cei ce se-nfruptaseră din lăutarii prinși la marginea Bucureștilor, și-i pusese pe urmele mele. Am întors capul, am ridicat privirea spre marginea de pervaz care mă botezase cu primul fulg, care nu mă scăpase din mâinile lui Cristi și Nae – fiindcă unul se acuplă zdravăn de cracul pantalonului, celălalt își făcu degetele clește în mâneca puloverului, iar eu, disperat, îmi prinsesem barba, adnată, de toc – și-am pornit în cea mai frumoasă aventură către casă.
Nu-mi era frig, nu la fel ca-n iarna lui ’91, când tot așa se pornise din seninul nopții o năvală nebună de omăt, iar la mine în suflet zăcea o iubire neîmplinită și-n minte încolțise un șir de note și cuvinte….
Suprize destule. Fiecare clasă cu structura ei, unele îngrămădite, altele generoase, unele cu două rânduri de geam, altele cu trei…. Gătate într-o duminică, însorită de ianuarie, la parter, în corpul neetajat, cu ferestre mai complicate, cu patru gemulețe în loc de obișnuitele trei. Banii…. O chestiune mai complicată, alambicată, trecută prin filtrul unei asociații. Dar…. Deh, era sezon rece.
Participărilor la menținerea pe linia de plutire a clădirii li s-a tras linie, ne-am încheiat veacul de meserie la liceul Vlahuță. După cum ați observat, reabilitarea mult așteptată a debutat de vreo două săptămâni exact din corpul abordat dintru început, după un plan….
Probabil al celor ce știu doar să ridice ziduri, nu să le confere siguranță, mai ales în zile ploioase ca acestea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share