Propoziții pretențioase – Acrire


Cristi adnotă pe foaia imaculată a noului caiet cu evidența lucrărilor și schițe: Dan Atudosie (de sub Arghezi) – vopsit sala mică de sport.
Din propria-i indicație: ,,Mă găsești cu poezie pe pagina…, sub Arghezi!” Bine că nu-i stătea deasupra, cine știe ce pretenții ar fi ridicat prietenul nostru. ,,Iar, bre?”, zic. ,,Iar să stau atârnat cine știe cum?” ,,Vopsim! Și mai facem niște reparații la jgheaburi.” Tata. Din nou pe-un vânt ce nu mai ,,adiase” de multișor. De două zile. Mă trecu din nou un aculeu prin inimă, se înmuiară de-o părere picioarele, țesutul adipos al burții tresăltă și… urcarăm. Pantă în limite admise, abruptă, dar întinsă, suprafață abrazivă, ruginită. ,,Bre, se mișcă primul rând de tablă cu totul. Nu vezi cum îl saltă?”, și trag destul de ușor cu ajutor eolian consistent. Strig la domnu’… ,,Ce-i facem? E rost de lucrare serioasă.” ,,Ce știți, frați români! Dar fără să schimbăm tabla.” Un lanț de lemn, holțșuruburi plus una bucată sârmă. Zona marginală se deteriorase, scândura și grinzile de susținere, 2 din…, le număr imediat, să ies din Centrul Cultural…, 5, paralele cu ulucile, stau și-acum să ia calea trotuarului. ,,Și-n partea cealaltă? Lipsesc 3 foi.” ,,Punem nouă.” Dialog mult, treabă puțină. ,,S-aduci vopseaua.” Trei feluri de Policolor, vechi de cel puțin 3 ani. ,,Și?” ,,Le-amestecăm.” Gri și albastru. Un fel de n-ar mai fi. Și-un adagiu de galben descoperit în ultima clipă. O nuanță, până la urmă, acceptabilă. Nu și intervențiile personalizate de vers adonic, declamat între două amestecări de pe băncuțele-butuci, instalate lângă sală. Dădurăm în trap, să ne salute angajatorul de la distanță și înălțime. Că-i mai drăguț. Apăi, de vine vorba de frumusețe…, nici noi, dar nici el nu ne putem înscrie la concursurile de frumusețe, niciunul din spița lui Adonis, n-o să avem parte de beneficiile verbului a admira în veci, nici costumați, cu atât mai puțin la pielea goală…. Însă nu toți sunt de-o părere cu mine. Ca să mi-o dovedească, deseori îmi trimite mesaje cu instantanee la piscină, el, adamit, cu însoțitorul obișnuit: paharul de și cu vin. ,,Acruț?” dădui să întreb.
Oooo, dar pe-asta n-am cum să n-o depăn. Un an în urmă. Bruxelles ne avusese oaspeți. După un așa ,,succes” internațional, m-am apucat cu nădejde de muncă. La cum arăta imobilul meu…. Astfel, încep cu gardul. La stradă, să mă vadă toată suflarea. De fapt, să nu mă mai iscodească nimeni. Muncă, oaspeți asistenți la orele lui 19 și un salut voios de pe bancheta din spate a unui automobil. ,,Frații mei, prietenii mei, vă iubesc!” Un astfel de aditiv neașteptat oprește lucrările ori le dă curs tocmai pentru a ocoli noianul de cuvinte de nestăpânit. M-am autoprotejat scoțându-mi la înaintare amicii. Mi i-am lăsat la poartă. Din rimă-n rimă… s-au făcut promisiuni, concretizate după o perioadă cu un… cântecel. Însă, atunci când s-a încheiat ,,contractul” verbal de compoziție, s-a băut aldămașul: 5 litri prima vin, adus în fuga mașinii direct din crama lui Atudosie. La final plata în auriu înzecit.
Isprava fardării acoperișului sălii de sport sub care ne-am făcut mâna la tenis de masă a avut sorți de izbândă și succes, modul nostru de a ne adapta la cerințele clientului administrator și îngăduința maximă, cu puseuri de furie și eforturi supraomenești, ne-au permis accesul, limitat, în curtea și incinta liceului de încă vreo zece ori.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share