Propoziții pretențioase – Acrime


Tinichigiul nu are opțiuni politice. De s-ar deda după opiniunile altora, ar face tușa, mai ales după stagiuni în care….
S-a nimerit de câteva ori să fim angajați acolo unde puține echipe pur particulare au prilejul să trebăluiască. Din întâmplare, dar și fiindcă o oarecare notorietate atrage clienții la ușa atelierului. Și de unii nu mai scapi în veci, rămân adnați pe viață meșteșugului nostru. Una, două, ,,Frați români!” De recunoscut în citat administratorul liceului Vlahuță, unul dintre rarele personaje ce se disting din masa cuminte de cetățeni râmniceni. ,,Venitic” în gura țațelor, urmaș de răzeș din seminția ieșeană. Cum și când ne-a abordat este greu de precizat, aproape 20 de ani par astăzi o veșnicie. Ocaziuni prilejuite de numeroasele deteriorări ale edificiului căruia-i este ,,insistent” medical – prin bunăvoința verbală a numeroaselor generații de elevi impresionați de debitul verbal și persuasiunea stăruitoare – și administrator. Ici mai adaugă ceva, colo repară…. Și multă vopsea. O loialitate răsplătită cu zgârcenie în câteva cazuri, pe ploaie, pe soare, în adiere sau rafală de vânt l-am îndatorat cu vârf și îndesat cât să nu se lepede de serviciile noastre. Nu i-am scos ochii, dar nici n-am lăsat situațiile să degenereze-n pomeni și muncă patriotică, i-am amintit de fiecare dată: ,,Trebuie să admiți fără-nconjur că nimeni nu făcea pentru tine ce-am tot dres noi.” Am aderat la toate nebuniile-i și-am pocnit din… ciocane la comandă. Nici nouă nu ne-a displăcut: afurisita de provocare și curiozitatea.
La mine-s urmele din copilărie, frecventarea unei părți din liceu, datorată viermișorului ce mi-a măcinat creierașii – diminutiv de la profu-mi de franceză buzoian – și n-a mai lăsat loc de-o altă pasiune, a desenat la ceas de oniric, după voie, toate golurile arhitecturale interioare. Simțeam nevoia confirmării, fiindcă prea des acuzam de la o vreme ambiguitatea, vedeam uși, scări, ferestre…. Existau oare? Unele fuseseră. Trecerea de la etajul unu a aripii drepte. O intrare ce mă iscodise să-i încerc clanța de la primele note pe vioară. Scara spirală ce scurta calea către piane, orgă și pianine a fost dezafectată. Însă, cea de lemn, furată la poale cu privirea-ntr-o iarnă cum numai țânc o poți vedea, zăcea-n duhul fumurilor didactice, scârțâindă, incertă, bătrână, acrită de bârfe, activă o dată pe an, când hârțoagele școlărești se depun în arhivele uitării la discreția ulterioară a unui actuar pus de serviciu pe contabilitatea discreționară. Nici nu știu ce curaj a trebuit să-mprumut părții secunde, lipsită de certitudinea necăderii, dezgrădinată din țâțânile murilor, gândind la o soluție posibilă de-a ieși pe unde bufnițele stau de pază nopții ori niscai acvile rătăcite-și caută busola scrutând zarea până hăt, în culmile dealurilor. Ne-ncumetaserăm să dăm pavilionului central o mâzgă de colorant gri-argintiu și părea viabilă ieșirea prin luminator. Am fi fost primii vizitatori după mai bine de 70 de ani.
N-a fost să fie și nici nu putea fi. Escaladarea până la cucurigu și jumătate de tură înapoi, legați când unul, când altul de edecul înnădit de-acasă ne-a încredințat că soluția strecurării prin ,,hubloul” navei ,,Vlahuță” era imposibilă: doar capul s-ar fi ițit curios să admire cornișa de vizavi a Centrului Cultural.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share