Propoziții pretențioase – Acreli


Peste poate, trei rânduri cu acrimi, una bucată bonus și două cuvințele diminutivate. Și-o scăpare la contabilizare. Uituc site.
M-am pus pe acuzat, eu, dintre cei ce n-ar putea arunca o piatră în vinovăția altora, de teapa lor, la fel de imperfect și necinstit. Fiindcă m-am vrut actant principal printre ai mei, actori secundari în ale bătăilor de tablă, pe frontul hotărârii de-a deveni meseriaș atestat de concetățeni, pentru un fapt banal: neputința mâinilor în beneficiul minții. Actele mele fizice se împuținau, parte din povara operațiilor redundante, ca să nu dea impresia inutilității, se transferau către ceilalți. Nu mă apostrofa Cristi? ,,Bă, io mă duc acasă! Ce mai fac?” Fără împlinirea imperativului, îi găseam o soluție cantitativă imediat: cărat de scânduri și grinzi, o corvoadă ce-mi lua oful până la simțul sfârșelii, căratul foilor, bătutul cuielor de șapte, tăiat și fălțuit…. Fiindcă deseori, tata, când posibilitățile zonale erau propice, profera amenințări, injurii și promisiuni de ducă, cărora le dădea curs. În doi…. Trebuiau împărțite cuiva pregătirile preliminare montajului…. Și Cristi, cu de la sine, se-nhăma ad-hoc la seria de adagii ,,cu drag și spor”, ca să aibă apoi motiv de auto laudă: ,,Io imediat…!” Într-adevăr, vitezomanul făcea, nu nepărat de nivelul perfecțiunii – adesea dădea ,,buleală”, marginea zincatei ori agăța, moațe le zicem noi, ori șerpuia ca râul Râmnic când trece de podul de fier al căilor ferate -, în cinci minute ceea ce Nae moșmolea o oră, în anii când a făcut uz de prezență. Cinci minute ce contau enorm, mai ales la încadrarea finalului de lucrare până la căderea serii. Dacă era posibil. O oră a doua zi decala pentru următoarea clientul în așteptare pe listă. Telefoane, scuze, rugăminți, renunțări, nervi încordați, regrete. Nu eterne. Dar și dintr-acelea. Cimitirul ni-e martor. Ni se acrise de lumea celor vii și-am devenit activi în a celor de dincolo. La suprafață, deasupra cuibului pentru veșnicia relativă a trecerii de șapte ani. Adieri molcole în locul în care s-a prăvălit pământ peste osemintele mamei unui personaj, pitoresc acum treizeci și mai bine de ani: Cotoi și Florin. O liniște mormântală deranjată doar de-o serie de sunete bizare locului cu verdețuri – pe aleile mărginașe și pe mormintele a căror proprietate nu s-a turnat beton-cavou -, dinspre sud-vest știriștii se întreceau să informeze despre politicile anilor 2000. Am mai povestit, țiganii între ei se cataloghează și ierarhizează după strânsură și își escaladează poziția prin similitudine: are casă, construiește casă, face etaj, ridică unul, deține merțan, cumpără la fel…. Precum clădi Garocea fiului decedat cameră din termopan, utilată cu ,,necesități” stricte, fără să lipsească televizorul și radioul, așa Florin, că deh, odinioară le fuseseră mamele partenere la poarta Parcului și Cinemaului de vară, iar ei, concurenți pe piața ,,neagră” a valutei și bunurilor de consum restrâns în secolul actual: blugi, parfumuri, băuturi de import, țigări…. Diferite. Cotoiului nu i-a dat mâna de termopane și tablă tip lindab, ne-a tocmit pe noi să-i acoperim locuința de veci cu obișnuitele foi de 0,35 mm grosime, la sugestia noastră, fiindcă după el ar fi pus foiță de țigară și-n doi-trei ani i-ar fi picurat maică-sii în tigvă.
De parcă mai contează. Vizita de acum câteva zile mi-a confirmat. Unul lângă altul, după americăneasca expresie cu shoulder-ul, se-nșiră bogați și săraci, profesori și elevi, bătrâni și tineri. Pe cuvânt de onoare: nu lipsește nimeni.
Îmi spun că sunt sănătos. Și bine fac.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share