Spații culturale nr. 63 – Râmnic, mon amour!


Și s-a dus zăpada (lasă, ca nici nu prea am avut nămeți cumsecade, mai mult din aceia second hand, de decor sau butaforie, cum vreți să le spunem), s-au dus și norii, deci zările s-au mai luminat și continuă să se lumineze, doar vântul ce-și mai face de cap, totuși nu cine știe cât, astfel că putem crede, odată cu ghioceii și zambilele din grădinițele de pe Domnească, în primăvară. Probabil că vor mai veni zile urâte, dar târgul s-a obișnuit de mult cu ele și nu-i prea pasă, suportând, ca toate celelalte târguri strămoșești, foarte bune răul și foarte rău binele.
Când bate vânt de primăvară, ne amintim de puzderia de depozite en gros și en detail, înființate pe locul unde cândva se ascundeau mărfuri care nu se cuvenea să ajungă la consumatorul de rând, neînscris (încă!) sau neagreat de partidul comunist. Sunt cetățeni care își amintesc de foamete, de cozi, de vânzarea la negru (pe șest, pe sub mână de trei ori și cu preț așișderea crescut), alții (cei care n-au stat la cozi ori n-au stat destul, neplătind, deci, tributul de haine sfâșiate, păr smuls și vânătăi pe tot corpul, plus senzația aceea unică de sufocare în îmbulzeală, prezentă până și-n somn) nu-și amintesc, sunt chiar simpatic de nostalgici, regretând zodia împușcatului și siguranța ei (care venea de la serviciile de manipulare, control și ascultare, nu de altundeva). Printr-o simetrie tragică, pe atunci aveai bani și nu puteai cumpăra mai nimic cu ei, iar acum e invers: te uiți și nu-ți permiți, cu toate promoțiile și reducerile oferite generos de puzderia noastră de depozite, cum am zis, en gros și en detail, în ciuda mărfurilor de import care le umplu până la refuz, în ciuda mașinilor care vin să le aprovizioneze la preț mai avantajos, aspectul depozitelor rămâne jalnic: pereți jupuiți, gropi în ceea ce ar trebui să fie curte interioară, cucuvele în pod, mizeri și praf peste tot. Praful, mai ales, îl alege vântul și ni-l aruncă în ochi, amintindu-ne că Măria e aceeași, nici măcar pălăria nu și-o mai schimbă de la o vreme, bani să iasă din orice, că de restul are grijă bunul Dumnezeu.
Partea proastă este că și bunul Dumnezeu se pare că s-a săturat de noi, în ciuda sumedeniei de biserici ridicate întru gloria Lui, în parteneriat public-privat, în ciuda colivelor și a bomboanelor de pe ele, în ciuda tămâierilor (mai nou, și ele în bună măsură de partid și de stat), în ciuda bocetelor, a rugăminților și a închinării la icoane. Trăim într-un post de primăvară care-l continuă pe cel din iarnă, pe cel din toamnă și pe cel din vară, c-așa-i românul, cuvios, când n-are bani, se gândește la cele sfinte, uneori doar înjurându-le. Primăvara merge, desigur, înainte, cu urzicuțele ei, cu ștevioara, cu spanacul, dar și ochii albaștri și plânși de viorele (nu viorici) și toporași. Plutim pe aripile ei, din ce în ce mai ușori, adică ușurați prin taxe, impozite și alte alea ce țin de apartenența la un stat, de care-o fi el, că nimeni nu mai știe. Facem ordine în case (cât le-om avea), spălăm covoare și geamuri, aruncăm vechiturile de prin debarale, dăm cu var, ștergem praful de pe icoane și tablouri (unele de iarmaroc, dar sunt la modă kitschul și maneaua, cui îi mai pasă de calitate, când sărăcia face casă bună cu românul?), adică ne pregătim de Paștele sfânt. Ca adaos la toate, postim: unii de bunăvoie, alții siliți de buget, cu convingerea că după faptă vine și răsplata. Pănă atunci, paște, murgule, iarbă verde, ca să ne exprimăm folcloric și frumos, că nu-i cucernic să înjuri și nici corect politic.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share