Propoziții pretențioase – Acorii


În casa Domnului, mâlc. Afară….
Parcă nu se mai termina. Vopseaua sporise, suprafața se expandase, timpul se făcuse mic, micuț. Nu știu cum se abținu Marian să nu răbufnească, nu se mai văita de acanta din noadă de cu seară, cu toate că noaptea pe grătarul de platbande numai vindecare nu putea aduce, oasele-mi se ,,odihniseră” în chinurile cele mai groaznice și trezirea se dovedise singura binefacere, curmarea suferințelor. Din ,,bășica” turlei rămăsese o felie de pepene pe gustul și mărimea hrăpăreților, un 20% nesățios cu aldehida gri, ruginit de acoria astrului solar lipsă pe partea nordică, unde doar liliecii și drăcișorii se aciuau și acirau în vremuri imemoriale ca să sucească părul și mințile oamenilor slabi de ele, corodat de acizii secolului 20. Docil. Cum nu fusese niciodată. A urcat, a cerut, s-a scoborât iarăși pe scărița suspendată și a continuat din locul în care rămăsese. Zic: ,,- Mă, Tamba, lasă-mă să acopăr măcar o parte din ce-a rămas cu maclavais.” ,,- Stai unde ești, Fulgerică, io-s mai ușor și-acum termin.” Acum a fost după amiază, ne-a apucat prânzul în aceeași sală de mese, însă imediat în stânga ușii, refugiați de meniul călugăresc, cu pateu de ficat, salam, o carbogazoasă colorată, mult prea ordinară, o bucată de caș și măsline. Și-am fi îngurgitat tot slănină dacă nu aciram pe lângă tata că nu ne mai cocoțăm pe biserică, iar el, dacă nu-l acosta pe nea ăsta de ne ,,acontă” cu vorbe după micul dejun mai sărăcăcios decât cina și nu-i cerea să ne trateze alimentar ca pe mireni după eforturi fizice deosebite. Mi-l făcusem acolit pe Marian și susținusem, ca întâia dată când mă împotrivisem să ne deplasăm în necunoscut, împreună, acerbi, necesitatea hrănirii consistente, măcar cantitate, dacă nu calitate. Am mâncat…. Șapte pateuri – ultimele sau mai bine spus toate -, trei pâini, brânză cât să bem câte o sticlă de Tec de 2 litri, cu acidul pișcător la limbă – ce altceva dintr-un sat situat la marginea sălbăticiei -, cu-mprumut ardei gras de la măicuțe și două batoane de mezel din cel mai prost.
Chestia cu suplimentul de lucrare m-a enervat la culme, speram să mai prind în ochiul drept apusul de soare moldovenesc – nu-n regia Soranei Coroamă-Stanca -, să mă deslușesc itinerant, nu să apuc ziua – seara – în care tinichigeria să se facă, de nevoie, undeva prin Urechești, la lumina becului. Nu mă crucisem la icoana făcătoare de minuni – a se lua de închinare – cât dusesem mâna vertical-orizontal în Dacia roșie a angajatorului la întoarcere, de se cruciseră la rându-le tata și Marian – de data asta mirare-i sensul – că devenisem evlavios după scurta – lunga – ședere lucrativă la maici.
Se știe, strici mai repede decât construiești. În cazul acela dimpotrivă, cuiele se înțepeniseră în scânduri și căpriori, nodurile funiilor păreau a fi soluționate doar de sabia lui Macedon…. Două ore cu musculatura încordată la maxim, sprijinindu-ne unul pe altul, de jos în sus pentru a nu ne dezechilibra, coborând scară cu scară, desfăcând treaptă cu treaptă, astupând în urmă găurile de cuie și locurile nevopsite. Și-apoi…. Încă vreo trei ore la-nfrumusețat restul turlei. Marian sus, ca o veritabilă pisică, eu mă aciuai la poale ei. Pe tata l-am trimis la stareță să ne achite onorariul, ca să nu mai pierdem timpul, în septembrie se face întuneric și frig destul de repede și până să ieși din pădure riști să te tăbare lighionele.
Vorbele…. ,,Ați făcut o treabă excelentă. Sunt mulțumită!…”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share