Propoziții pretențioase – Acilăm


Scoteam din explicativ aceste forme verbale ale procesului prin care se introduce un radical…. Câte conversații să facă cei din producție cu declinările? ,,Nea Fane, acilai de dimineață vreo două molecule. Mata câte?”, ,,Am acilat 10 deja, până la finalul programului fac 30, cât cere norma. Ehei, pe vremuri acilam 50, da’ nu mai sunt tânăr ca tine….” ,,N-avea grijă, nea Fane, până la patru le acilez și eu!”, ,,Să le, băiete! Că ne-o iau ăia de la secția doi înainte și adio primă de Paște! Să vezi cum le merg ălora mâinile, cum manevrează acilii…. Mai rar! Acum vreo douăzeci de ani acilau cu kilele pe oră, luau în niște seringi mari acilul și mi ți-l trânteau peste compușii organici până ieșea esterul ăl mai pur. Veacuri apuse….”
Imposibil! Nici profesorii universitari nu fac abuz de predicat la cursuri, țin subiectul la singular și plural și-l ,,bagă” acolo unde dă rezultatele chimice scontate. Dar asta-i limba română, meticuloasă, sofisticată, are leac pentru fiecare cuvânt.
Eu cu Dălhăuțiul. Povești fantastice îmi umblau prin minte, ca susținător de scară și om, mi-era lesne închipuirea. După ce ni se servise un mit despre un ante cățărător, un călugăr auto tocmit, se derulau ireale imagini c-un nebun cu barbă și anteriu dându-se huța. Asemenea lui Marian, balansat ușor de ,,adierile” de vânt la 16 m înălțime. Curaj maxim! O mână ocupată cu pensula, cealaltă agățătoare de scară. Și eu fante pe cupolă, susținându-l și furnizându-i vopsea, la rându-i aninată-ntr-o cutie levitantă. Opt ore de lucru insuficiente în ,,cuibul” acerei, opt ore în miros pregnant de aldehide și acetat, opt ore de secunde incerte în slujba vieții și morții. Opt ore de îmbrățișare frățească, cu brațul făcut lasou în jurul crucii.
Lângă teracotă, Marian, cu sângele înghețat, cu ficatu-n acolie, cu mințile înmuiate, trăgea dușcă după dușcă din sticla de vin. ,,Sandule, îmi tremură picioarele, nu-mi trebuie mâncare, nimic!” La așa ,,ospăț”, cu două zdramițe de pâine, un pumn de bucățele de slănină boiată de n-aveai apă s-o poți stinge și două cepe de pe timpul stalinismului, renunța și ăl mai flămând ins de pe pământ.
Ziua a doua. Sculată de clopot și cântec de fazan. Dar al unui binevoitor râmnicean, parcă. De frumusețe și glas duios serveau, căci toate oarele înțărcuite în poiatele acelei mănăstiri nu puteau fi sacrificate, mureau la soroc și erau îngropate creștinește. Ultima afirmație – presupunere curată. Însă nu departe de adevăr. Gurile bisericești erau ferecate la orice mișcă pe pământ, doar la cărnurile de apă se descuiau, la fructe, fasole aproape crudă, o zeamă din achiul cel mai silfid, morcovi cu îngăduială, cartofi pe număratelea… spre a se achita onorabil de jurămintele făgăduite. Nu curcănel, găinușă, porculeț, acadea, poate un sâmbure de achenă, un măr pădureț, fiindcă-n pustia aceea pădurelnică doar o sălbăticiune din astfel de specie putea crește…. Am urcat din nou scările spre cer…. Pe partea nordică, acolo unde toate nenorocirile unei case se strâng, lipsea un solz de tablă, desprins de cât de bine fusese montat. Probabil tot din cauza siguranței scăzute, poziției incomode, lipsei unei schele trainice, aproape imposibil de montat, bisericuța maicilor este așezată pe un tăpșan îngust, cel mai înalt al mănăstirii, baza ei situându-se la nivelul acoperișului chiliilor. De aceea, de acolo de sus, cei 16 metri numărați de la prima treaptă păreau un hău interminabil, amețitor, hipnotizant….
Părea că terminasem, ultima tușă de vopsea pe cupola brâncovenească ne smulsese pfiuri de relaxare. Însă…. Cum se întâmplă de obicei, ni se ,,acordă” șansa să facem ceva în plus exact la final, fără o plată suplimentară: ,,Să vopsiți și poalele turlei. V-a rugat stareța.”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share