Propoziții pretențioase – Acacii


Oamenii-i mai uiți, chipul lor, atunci când nu-i acorzi importanță și lucrarea prezintă complicații sau nu ți-i dragă defel, se șterge automat din minte și peste ani mai ia-l de undeva.
O lună să fie? Cam așa. ,,Ce face Sandu?”, mă acostă un nene. ,,Bine…” Mergem o bucată de drum. De unde-l știu? O fi vreun client de pe la atelier, dintre cei cu radiatoare, foarfeci, topoare sau nimicuri. Așa le spun chestiilor destul simple și uneori atât de enervante din pricina insului nehotărât. Ba-i pe stânga cotul, ba pe dreapta sau toate sunt de fapt invers, dimensiuni și poziții, ba că-i curge radiatorul la capac, ba că e prea lung ori scurt…. Orice vă trece prin cap ca posibilitate. La cât cumpăt s-a pierdut de 28 de ani încoace…. Eu cu vorba, mai puțin, nenea, că altfel nu ne agăța să rămânem la Dălhăuți – accesă atunci din arsenal debordanța-i rugativă și ne momi să ne cățărăm pe biserică – își dădu drumul la gură folosind numele lui Tamba. Mariane în sus, jos, până la despărțire când i-am precizat botezul, dublu, fiindcă nici el nu scăpase, devenise Costel. Treizeci și șase de ore în două zile după calendar imprimă puține, neneul la sol, noi atârnați c-un fir de ață de cer. Lui mai puține, drumul de la chilii și magazii cu căpriorii de peste șase metri, servirea celor patru mese – două dintre ele ispititoare pentru măicuțe, la nici trei metri mâncam salam și paté de ficat, aduse din ,,lumea de dincolo” la cerere, nenișorul credea că efortul nostru putea fi compensat cu măsline, ceapă, ardei gras și fasole fiartă într-o apă de-ngurgitat fără alte ingrediente. Somnul chinuit pe pat de campanie fără saltea, lipsa luminii, frica noastră îndreptățită, fumul ieșit în vălătuci înăbușitori prin rosturile plăcilor de teracotă, drumul sinuos, de secol 18, prin pustiul pădurilor vrâncene l-au interesat mai puțin, a cântărit doar grija lui ca ,,șefa” să fie mulțumită de serviciul pe care i-l făcuse prin aducerea noastră și cum a acirat ca să nu dăm bir cu fugiții. Am revenit asupra faptelor la imboldul unei fotografii, a lui Ștefan T., înfățișând-o pe stareța locului.
Înțeleg destul de puține dintr-ale celorlalți, pun accent pe ce se poate accesa direct din realitatea facilă, simplificată și-mi ghidez faptele ca atare. Ce, nu mi-am spus de-atâtea ori că aș părăsi lumea asta zgomotoasă, periculoasă, presantă, ticăloasă și m-aș muta în locul cel mai izolat? Nu fac cale întoarsă-n minte de fiecare dată speriat că imensitatea goală de oameni m-ar apăsa și mai tare? Și ca bărbat e una, reziști mai ușor, dar ca femeie să lași catedra, puhoiul ăla de ochi ațintiți, avizi să le destăinui din secretele vieții, și să-ți găsești aciuaș în locurile cele mai izolate….
Impresiile…. Sunt opusul lui nea Vasile, în cazul de față, trăiesc eroarea poveștii împărtășite. Faptele…. Le-am împrăștiat prin viu grai de câteva ori, cât să mă autosugestionez c-am lăsat-o nemuririi. În mare cam așa s-a petrecut, o primă zi agitată, cu mintea la cum să accezi deasupra cupolei, cum să-ți rămână întregi fiecare dintre prețioasele acante ale coloanei în situația unei alunecări nefericite – ce întreg, praf, până jos erau 16 metri! – și cum să scapi mintal de momentul în care ai spus da în fața atelierului acelui necunoscut ce te-a târât către altar – nu, nici atelierul nu este locul sfânt căruia să nu-i reziști tentației și nici altarul locul de legământ cu datoria făgăduită.
Aveți răbdare până tura următoare cu detaliile?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share