Propoziții pretențioase – Abulii


Te urci pe față ca să ajungi pe spate. Însă tot pe-acolo-i mai facil.
Plouă! Cauți locul, încerci să determini exact. Urci în pod, iei în fes pânzele țesute păienjenește, orbecăi, aprinzi lumânarea, o-ndrepți când spre horn – pe-acolo-ți indicase propitaru’ -, când spre tavanul casei, verifici mai sus, mai jos. Verdict. O nouă cămășuială hornului. Fiindcă tributul abalei a făcut bine doar cât îi fusese fibra în putere și-n stare să absoarbă tot stropul ploios cu eficiență maximă. Apoi…. Cârpa, oricât de țeapănă, se-nmoaie până se face putregai, azi se-năbușă de apă, mâine-i gâtuită de dogoare și se subțiază ca pruncii lumii a treia. O soluție… băbească în tandem cu taraful popular de oale, ulcele, cratițe și blide. În colțul Mateiului Basarab am aflat cum este să trăiești cu teamă…. Că nimeni nu-ți va perpetua seminția, că-n loc de rațiune te vei alege, oricât ai abnega, oricât te-ai strădui să abrogi legile nefirești ale strâmbei concepții, oricâte temenele ai depune la poarta oricărei abații, la ușa fiecărei abside…. Până să mă cocoț deasupra tavanelor dat-am cu ochii, acum mi-e limpede, de fiică, ieșită glonț din casă mânată de curiozitate, intrată în același tempo la comenzile precise ale tatălui. O abordă direct, fără să-i abunde limbajul de tonuri stridente, căutând să îi distragă atenția de la noii veniți cu niscai treburi casnice, de parcă atunci le părăsise și era musai să le gate în scurt timp. Totuși, câteva momente a fost descumpănită, abulia a țintuit-o la ușă. Ca pe mine apariția intempestivă. O clipă am rămas cu piciorul suspendat deasupra pragului, de teamă ca gestul meu de-a ajunge la scară să nu-i bruscheze intrarea în ,,normalitate”, mai ales că nu era un țâr de copilă, ci un zdrahon de femeie, cu o decadă mai vârstnică decât mine. Însă și de gândul fugit acasă, întotdeauna înfricoșat că urmașei mele i se putea întâmpla orice…. Nu scuipam în sân, ci rugam în aer după puțină îngăduință. Eu cu temerile mele, Cristi, nerăbdător să-i dau vești ,,bune”, aburcă cu destulă greutate panta și-o coborî într-un alunecuș fericit, încălțămintea-i joacă deseori feste și-i precum schiurile, cu destinația coș de fum. M-a boscorodit, are ,,darul” victimizării înnăscut, că doar eu mă abonez la muncile facile și el trage de-i iese sufletul, că mi-e firea abrașă…. Deloc. L-aș fi lăsat pe el să ,,înoate” prin glodul sfărâmicios, printre vechituri în necunoscut, dar aș fi pățit ca-n alte situații, să primesc un raport incomplet despre daune, ceea ce ar fi dus la aplicarea unei metode de remediere ineficientă, comparativă cu extracțiile stomatologului: pe pacient să-l doară ceva, să indice greșit zona suferindă, iar medicul, fără nicio altă verificare, să-i scoată altă măsea. Uneori mai abuzam de ,,deșteptăciune” și-i încărcam volumul de muncă. Frățește. Și el mă mai aburea câteodată, se supăra foc și amenința cu plecarea. Declanșa grevă spontană și mă sfida de la sol. Alteori se văita de abcese la dinți, abazii cauzate de iritările produse de noi, tata și eu, abioze și declamări ale propriei treceri la cele veșnice…. Râs, plâns, refulări și liniștiri. Amuțiri de-o părere.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share