Propoziții pretențioase – Abolle


S-au țicnit bătrânii. Se tratează cu negru…. De fum.
Funingine curată. O aburim, vă spun drept, ne pierdem timpul. Hai să predăm cheile și să ne cautăm alt loc sub soare, aici lucrurile sunt clare, n-avem cum să ne abatem de la linia mamei natură, își primește cuviincios oaspeții de sărbătoarea încălzirii globale, pregătește rasei umane un hibrid de trecut criza sistemului solar: tuciuriu. Și-apoi fie ce-o fi. Că nu-i la prima soluție salvatoare, în fapt singura, după viziunea managerial-mondială proprie, la care s-a abonat, a-nceput cu ,,blondul” de Africa, i-a decolorat odraslele după ce i s-a năzărit că prea mult albastru la un loc îi arde retina și le-a continentalizat. Galbeni, bej, roșii, albi….
Primele fraze au așteptat singure două zile, nu degeaba, ,,mâna călăuzitoare” n-a ezitat să-mi pună pleoapele la grea încercare alaltăseară pentru statistica doveditoare preluată astăzi dintr-o curiozitate cuminte, mai mult absent, foarte puțin dornic să absorb numeroasele date însoțite de cifre, trudite de echipa ce se ocupă de tineretul râmnicean cu râvnă: la nivel declarativ suntem…. Nu noi, ceilalți…. În creștere. În fine. Mă îngrijorează. Mai ales ponderea lor acolo unde i-ar sta bine oricui. Poate-n parcarea din fața Centrului Cultural, poate în buricul Centrului, pe trotuarul opus liceului Economic…, adică-n minunatul nostru oraș.
Cineva mi-a întors argumentele punând problema vârstei, din care motiv abdică ins cu ins și-n locul unei minți deschise, urbea, țara și mapamondul adăpostesc o nulitate ce împiedică sensul (vectorul) viitoarelor prefaceri. Vă pot spune un secret: oamenii pier, asfaltul rămâne.
abătui îndelung de la meserie, singurul lucru ce m-a chinuit fizic și mi-a măcinat conștiința, singura scăpare în aceste timpuri…. Poposisem în jumătatea de cartier Barasca…. Aceea cu o pondere decentă din fiecare populație. M-am mirat că după aproximativ doi ani de afacere prosperă – așa privește ,,invidiosul” concetățean curajul antreprenorial, fastul investițional… -, casa lui Robert abia număra un nivel în atmosferă, iar peste gard, a fratelui, era etajată – material lemnos peste parter -, fără să se poată lăuda cu stima căpătată repede de pe urma succesului recent: toate restaurantele goale, Tess-ul ochi de la orele matinale de cafea, până la următoarea-n zori. Se bătea de muscă Poienița, Centralul era pe picior de faliment, Turistul aștepta disperat nunțile și botezurile, Nouă Tei, Terasa Drumeților, Geamuri Late, Prahova, Potcoava, Valea Râmnicului, toate parcă nu fuseseră vreodată.
Mergeau mai curând privatizările de familie, ca a lui Irimia peste ani, începută experimental la botul calului, la propriu, dincolo de ușa atelierului de potcovit, după gardul de plăci de beton de-o șchioapă, pe care-l putea aburca ușor orice copil. Mai ales din vecini. Spoitori. Pe bătrân îl zăream în drum spre motelul-restaurant, din Mai până prin Septembrie, de fiecare dată întorcând privirea o secundă, fără să fiu bănuit de intenția de-a găsi ceva asemănări cu neamul Duia, foști colegi de ocazie la nuntă, câte una pentru fiecare supraviețuitor pe linie bărbătească, neștiindu-i pe atunci numele, curios de prezența acestora în câteva rânduri. Confuzat am rămas mult timp, punând pe seama potcovarului gena comună. Abia după deces am descoperit….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share