Cenaclul Alexandru Sihleanu – 2 Martie 2019


Grigore Radu Stănescu – O lacrimă de primăvară

Pentru că astăzi biserica noastră creștin ortodoxă comemorează pe cei plecați la ceruri, propun să deschidem ședința cu o rugăciune. (Floarea Stănescu)
Domnul Constantinescu Mihai a rostit Tatăl Nostru.
Doamna Pioară: Stimați invitați, dragi colegi, stimată familie Stănescu. Ne-am adunat astăzi, în această locație (Centrul Cultural ,,Florica Cristoforeanu”, Sala Femina 2), unde Grigore Radu Stănescu a deținut funcția de director, pentru o perioadă scurtă, pe care a îndeplinit-o cu demnitate. Comemorăm ziua de naștere a domniei sale, plecat la ceruri, cu convingerea că spiritul său ne veghează de aici, de undeva din apropierea noastră. În memoria activității și caracterului său, de profesor, om și scriitor voi rosti câteva cuvinte, sub titulatura ,,O emblemă a literaturii râmnicene – Grigore Radu Stănescu” – ,,Elogiem astăzi una dintre figurile marcante ale culturii locale contemporane. S-au împlinit ieri, 76 de ani de la nașterea omului, românului ce a fost totdeauna cu gândul, cu sufletul și toată forța sa fizică și intelectuală, cu toată dăruirea și talentul artistic alături de familie, elevi colegi și cei ce l-au cunoscut. Grigore Radu Stănescu, în virtutea credinței, moștenită de la părinți, demn, perseverent, de un calm aparte, a reușit, cu abnegație și curaj, să pătrundă și să urce treaptă cu treaptă ierarhia socială, fiind un exemplu pentru ceilalți. Omul a tremurat, a tresărit, a plâns, a suferit de pe urma rigorilor regimului comunist, scriitorul le-a așternut pe hârtie. Nu l-am cunoscut în timpul vieții, însă i-am citi cărțile, nu puține, de poezie, dramaturgie, monografie, roman istoric, satiric… și am rămas impresionată: ,,Răsărit de lacrimă”, ,,Papirusuri scânteind printre rafturi”, ,, Fals tratat de respirație”, ,,Alexandru Sihleanu – Omul și opera”, ,,O istorie a Râmnicului Sărat – 555 de ani”, ,,Ochiul și soarele”, ,,Tranzitivita”… Grigore Radu Stănescu a fost, este și va rămâne unul dintre scriitorii de seamă ai literaturii râmnicene și, de ce nu, al literaturii naționale. ,,Oamenii buni nu mor niciodată.” Vă mulțumesc!
Matincă Costea: Scriitorul comemorat astăzi a fost o vreme directorul Casei de Cultură Rm-Sărat și între noi au existat relații colegiale și amicale deosebite. A fost un prieten adevărat, un prieten de suflet, o demonstrează faptul că în revista Contemporanul, care nu era una oarecare, a apărut poezia ,,Pământule, bunule”, iar lângă a dumnealui a fost publicată și a mea, ,,Înalță-te, frumoasă țară”. S-ar putea vorbi mult despre profesorul Radu Stănescu, însă activitatea didactică o cunosc foarte puțin, mă voi referi la creația literară, multilaterală, așa cum a amintit antevorbitoarea mea. La poezie, mai exact. Dânsul și-a probat talentul în multe subspecii ale genului, precum poemul, elegia, epigrama, tanka, sonetul…, alternând versul rimat cu cel alb. În amintirea lui voi interpreta două astfel de poezii din volumul ,,Partitură pentru orgă și melci”: ,,Lupii tineri aleargă prin sufletul meu,/ A iarnă se-avântă inima toată,/ Nu pot să-i alung, iată,/ Nu pot să-i ucid,/ Doar dacă ea înceta-va să bată,/ Și strig la ei și-i biciui cu sete,/ Au colții erotici și ochii de foc,/ Vor sângele lor să curgă în mine,/ Vor iarăși ca ochii să-mi râd-a noroc.”; ,,Lacrimile mele – Otrăvită gură sufletul ucide,/ Ura din cuvinte varsă ploi acide,/ Iar eu, vrăjitorul, alchimist sihastru,/ Bântuit de astre, survolat de rime,/ Retopesc cuvântul, pulberea din stele,/ Din acest amestec, lacrimile mele.”
Liviu Nicolae: Grigore Radu Stănescu era mai mare ca mine cu doi ani. Probabil că fiind temperamente apropiate, ne simpatizam reciproc, încât relațiile dintre noi erau mai mult decât amicale, prietenești. Dânsul, într-o vreme, era directorul Casei de cultură, iar eu directorul celei mai puternice școli din municipiu, din județul Buzău și chiar din țară, Școala profesională nr. 11 din Râmnicu-Sărat. Sunt în asentimentul domnului Matincă, nu puteai să te atașezi de un astfel de om, era o fire deschisă, foarte sociabil și un bun prieten, menținându-și de fiecare dată aceeași tonalitate vocală, nu ridica tonul, nu cobora glasul, avea aceeași conduită rectilinie. Am să vă relatez o întâmplare oarecum hazlie. Am fost anunțat de secretară că sunt căutat de domnul Stănescu și mă așteaptă în cabinet. După cordialitățile obișnuite, vădit îngrijorat mi se adresează: ,,Tovule, tovule, ce mă fac eu, Liviule, uite ce mare belea mi-a căzut pe cap! ,,Mamica” m-a blagoslovit! Este mare spectacol diseară, vine Gică Petrescu!” A primi o mare personalitate implică responsabilități foarte mari, când, cum, ce, cât… La prima dintre întrebări răspunsul se cam știa, trebuia să ajungă în oraș în jurul orelor 13.30-14, ceea ce s-a și întâmplat. Mă obligasem să ofer masa și odihna marelui artist. Maestrul venise din capitală în Dacia 1300 personală singur, primit și apoi însoțit de Grigore la sediul școlii pe care o conducem, în camera de oaspeți, pregătită ca pentru o personalitate marcantă. Când a văzut ce a adus personalul a exclamat: ,,Stați, stați, stați, fraților, nu așa! Credeți că băbuța mea îmi dă drumul să plec așa, în necunoscut? Stați să vă dau eu ce mi-a pus ea!” Ce creți că a scos din valiza cu care venise? O bucată de șuncă, două căpățâni de usturoi și o sticlă de doi litri de țuică. Nu ne-a lăsat să servim din ale noastre până nu am gustat din ale lui. După masă s-a odihnit câteva ore și apoi a plecat către Casa de Cultură ca să-și pregătească apariția scenică. Spectacolul s-a încheiat pe la orele 23 și-l așteptam să înnopteze în aceeași cameră, însă a refuzat, argumentând: ,,Nu, nu, nu, m-așteaptă băbuța mea acasă, nu stau, nu stau!” Și-a strâns bagajul și a plecat aproape de miezul nopții. După ce a demarat Gică Petrescu, Grigore a respirat ușurat că a ieșit foarte bine. De altfel nu singurul eveniment de anvergură pentru care trebuia să se zbată și să se consume energetic. Rememorez lansarea de carte a Passionariei Stoicescu, la Biblioteca orășenească, unde tot dânsului i s-a pus pe umeri responsabilitatea organizării. La final primea foarte puține aprecieri sau chiar deloc. În activitatea profesorală s-a ridicat, de asemenea, la nivelul profesional așteptat, nelăsând ora să se termine fără a întreba elevii dacă au înțeles pe deplin, și chiar după ieșirea de la curs el explica pe hol nelămuririle lor, indiferent de vârstă și mărime.
Costică Drîstaru: Mi-a fost dat să-l cunosc pe G.R. Stănescu în perioada anilor ’70-’80, când era director al Bibliotecii orășenești, iar eu, tânăr pompier. Era gazdă primitoare și oferea informații tuturor celor interesați. Activitatea sa nu se rezuma doar la conducerea instituției, mergea adesea în școli, instituții militare…, unde ținea adevărate lecții de istorie și literatură. Astfel s-a legat o relație de strânsă colaborare între dânsul și unitatea de pompieri unde lucram. Ca profesor, prin acest gen de activități, și-a adus un aport semnificativ la educarea și modelarea tinerilor. Ca scriitor activează, după câte am citit, din tinerețe. Îl consider polivalent în peisajul literar râmnicean, creația dumnealui cuprinzând poezie, proză, dramaturgie, critică literară și istorie. Astfel, interesat de trecutul Râmnicului, se documentează, studiază și alcătuiește o Istorie a Rm-Sărat în 1994, ce se găsește la loc de cinste în biblioteca familiei mele, ca și alte volume ale domniei sale. O felicit pe soție, doamna Floarea Stănescu, pentru activitatea și dorința de a-l menține prezent pe Grigore Radu.
Mihai Constantinescu: Am avut cinstea să-l cunosc pe Grigore prin natura profesiei, de profesor, dar și prin activitatea literară desfășurată la societatea Doina, cu renume în oraș, ce strânsese în juru-i cei mai talentați creatori. Dânsul a fost cel care în Tribuna Râmnicului mi-a publicat primele epigrame, având un rol important în formarea mea ca scriitor. Apreciez foarte mult activitatea sa literară, am întâlnit numele său în diferite reviste de literatură, România literară, Gazeta literară, Contemporanul, Ateneu și altele unde a colaborat. I-am alcătuit domnului Grigore Radu Stănescu câteva versuri: Din nou e primăvară,/ Cu chip de clopoței,/ Răsar în mândra țară,/ Gingașii ghiocei.// Meleag plin de culoare,/ Cu-albastre viorele,/ Ce-mpodobesc cu farmec,/ Veșmântul țării mele.// Grigore, om și scriitor,/ Pătrunde-n veșnicie,/ Cu geniul său nepieritor,/ La Râmnic, în câmpie.// Prin tot ce-a scris, nu-i mai prejos,/ Pe plaiul plin de dor,/ Că Radu-n scrisul lui a fost,/ Cristal strălucitor.// Stănescu, nume consacrat,/ Prin proză, poezii,/ Și teatru și-a asigurat,/ Un loc în veșnicii.// Cum să te uit, prieten drag?/ Din lumea cu povești,/ Pe cerul literelor stând,/ Și astăzi strălucești.
Nicușor Constantinescu: Dedic și eu o poezie domnului Stănescu: Început de primăvară, ghiocel imens, Strălucind minunat, în cartea vieții, Creațiile sale, menite de timp. Om al cărții, privind dintr-o stea, Parcă șoptind: oamenii adevărați, nu mor niciodată.
Dumitru Hangu: L-am cunoscut și eu pe Grigore Radu Stănescu. Am vorbit de câteva ori, ultima dată la casa lui Menelaș Chircu, cu ocazia reeditării volumului ,,O viață aleasă”, autor Teodor Baciu. Discutasem în acel an, 2001, despre un proiect legat de epigrame și, ca să nu mă lungesc, voi citi trei epigrame ale dumnealui: ,,Unei perechi nepotrivite de prin anii ’80 – Pe bulevard păreau divini,/ Când se plimbau ca doi copii,/ Lui îi plăcea de anii ei puțini,/ Ei de suta lui de mii; Unui confrate – Citind ai adormit auditorul,/ Uitându-mă în sală, mi-am dat seama,/ Pe cât de dulce fuse autorul,/ Pe-atât de nesărată epigrama; Hai, doctore, de chinuri mă scutește,/ De-al meu Pegas n-aibă parte hipodromul,/ Destul țiganca-n palmă că-mi citește,/ Poveste-acelei specii dispărute, Omul. Și o epigramă scrisă de mine cu această ocazie: Aniversare – Grigore Radu Stănescu printre noi,/ În prima zi de primăvară,/ Când neamul nostru de eroi,/ O cruce face către țară. Aș vrea să mai completez ceva. Domnul Stănescu s-a născut pe 1 martie 1942. În aceeași zi, dar în alt secol, se năștea Ion Creangă, scriitorul amintirilor noastre. Tot de un 1 martie, țăranii treceau prin răscoala de la 1907. Lor, o epigramă: Țăranii – Seamănă, apoi culeg,/ Se înclină, dau onor,/ Iar din când în când aleg,/ Între furcă și topor.
A urmat un colaj de fotografii ce s-a proiectat participanților, realizat de nepoata mai mare a scriitorului, Ana. Apoi a fost invitată nepoata cea mică să recite una dintre poeziile bunicului: Într-un nuc stătea un cuc,/ Era singur și năuc./ A-ntrebat odată nuca,/ Unde ți-e nevasta, cuca?/ Cucul i-a răspuns senin/: E la genul masculin!
Mihai Doina: Poezia aceasta o știu și nepoții mei, ea face parte din volumul apărut în 2001 ,,20 de poezii pentru cei mai mici copii”. Propun ca la fiecare început de primăvară să ne întâlnim pentru a-l sărbători și ziua de 1 martie să se numească ,,ziua Grigore Radu Stănescu.
Ana, nepoata cea mare: M-am hotărât să vorbesc astăzi despre bunicul meu, Grigore Radu Stănescu, omul și scriitorul. La fel cum spunea Eminescu în Scrisoarea I, ,,Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărâmi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune.” Noi oamenii suntem personaje pe scena vieții. Poate mulți ne vom pierde în valurile uitării, lăsând oamenii cu adevărat importanți nemuritori peste veacuri. Citând-o pe bunica mea, ,,Oamenii adevărați nu mor niciodată.” țin să o contrazic. Oamenii, materia aceasta organică, anevoioasă în timpul vieții este trecătoare, însă, scrierile rămân nepieritoare peste ani. Ei scriu cărți care, din punctul meu de vedere, reprezintă hărți care să ne ghideze prin efemera noastră călătorie prin viață. Și scriitorii sunt predestinați uitării, atunci când posteritatea, prea naivă, uită să înțeleagă adevăratele valori: (Scrisoarea I) ,, Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subțire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt și dânșii…” Acum, după ce am adus aceste argumente, vreau să spun câteva cuvinte despre scriitorul Grigore Radu Stănescu, începând cu o anecdotă. Era vara anului 2011. Romanul ,,Soarele și ochiul” ajunsese să fie citit de toți membrii familiei, de părinți, de bunica, dar mie nu-mi plăcea. Ce să înțeleagă un copil din ororile pricinuite de primii ani ai comunismului? Dar mai târziu m-am hotărât să o lecturez din nou. Parcă era o altă acțiune, alte personaje, alt moment în care era plasată acțiunea. Nu-mi puteam explica deloc cum reușise să transpună în limbaj literar crimele și nedreptățile comuniștilor, într-un spațiu deja tulburat de negura celui de-al doilea război mondial. Bunicule, ești un exemplu demn de urmat!
În încheiere, Medeea, nepoata cea mică, a delectat audiența cu un cântecel.
Floarea Stănescu: Vă mulțumesc din tot sufletul că ați fost astăzi aici, într-un cadru care mi-a încălzit inima și ne-a amintit de Grigore Radu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share