Spații culturale nr. 62 – Râmnic, mon amour!


Înzăpeziți din când în când, lăsăm străzile patriei în grija Domnului: el le-a acoperit cu alb, el să le facă cenușie la loc. Crivățul vine la pachet cu zăpada, amintindu-ne că suntem aproape, indecent și periculos de aproape de Rusia, chit că nostalgicii văd cu bucurie sinucigașă apropierea și chiar s-ar duce, prin nămeți, în fapt de seară, fie la Ghencea să se închine un pic la răposatul, fie la Kremlin, să mai pupe niște moaște de lenini, stalini și urmașii de-ai lor. Spaima de boală și spitale (mamă-mamă ce spitale!) îi ține deocamdată acasă, cu bumbacul în urechi ca să nu-i prindă vreo răceală și să nu audă decât bâzâit de antene și antenioți. De fapt, ne bucurăm când ninge, chiar dacă sărbătorile le-am petrecut ,,pe uscat”, ascunși în case ori (puțini dintre noi) în restaurante și pensiuni așteptând, focul de artificii care să ne anunțe că am mai scăpat de un an și că vine altul, nu neapărat mai bun.
Și uite că anul a început, aducând cu el mult doritul covor de nea, ambuteiajele, căderile și/ sau căzăturile, derapajele, spărgătorii de gheață, de case și de bancomate, cozile de la ghișee scumpirile, fake-măririle (și măririle), întârzierile la orice, adică peisajul de iarnă normal în patrie.
Și tot trece și iar trece peste noi crivățul, în excursie subvenționată, întotdeauna de la est la vest, ca o cortină rece și zdrențuită peste ifose de douăzeci de bani, minciuni cu lopata, manipulări la minut, țoape și țopi în Armani, lălăind la nesfârșit (și pe stil vechi și pe stil nou) colinde cu hri(u)șcă și salam ori plecând în concedii prelungite cu bani din sudoarea oropsitului popor, cum ar zice unul dintre poeții noștri uitați.
După ger și viscol, se înseninează de Ziua Culturii, dar nu cine știe ce. Nu ne-am dezghețat chiar toți de la priveghiul luminii cu Mihai Șora și Dan Grigore, am rămas cu ceva răgușeală și cu o stare de nedumerire cronică generalizată. Vorba unui contemporan, parlamentar, săracul, altminteri băiat bun și școlit la ,,Spiru”: ,,Bă, voi sunteți nebuni? Nu știți pe ce lume trăiți?” Probabil că nu știm, de vreme ce sperăm să treacă iarna și să vedem cumva luminița de la capătul tunelului.
Între timp, ca (mai) toate localitățile, târgul nostru iubit doarme. Din când în când, îl deșteaptă imnul, dar nu durează mult și ochii i se închid din nou. În somn visează frumos și nu are cum să știe că istoria își continuă tăvălugul, că nu iartă și nici nu se oprește din țesut ițe, nu fițe și glumițe. Totuși e bine, e liniște (mă rog, se mai văicăresc unii și alții că vai de biata țărișoară, de economia ei, de copiii ei plecați în smara străinătate ș.a.m.d.), dar viitorul este înainte cum ni s-a spus de curând și într-acolo mergem și noi, și ei, și cine mai rămâne în viață.
Dacă viitorul este înainte (cârcotașii întreabă, desigur: înainte de ce?), n-avem motive de îngrijorare: când n-am fost noi în pericol? La câte hoarde au năvălit, au jefuit, au silit, au luat și au cărat tot ce era al nostru și trebuia să devină al lor, puteam fi una cu pământul de mult. Dar aici, vorba regretatului Ioan Paul al II-lea, e Grădina Maicii Domnului și aceasta ne salvează, acum și în veci. De aceea, somn ușor, vise plăcute în continuare, somnoroase păsărele…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share